Din ploaie

    Îţi aduci aminte când ploaia asta nebună era parte din lacrimile tale nebune şi pline de durere? Nu vedeam nimic azi de ele, dar îmi dădeam seama că nu sunt lacrimi de tristeţe, sunt lacrimi de fericire. Când ai plâns ultima dată de fericire? Când te-ai aşezat cu lacrimi în ochi, cu privirea blocată în tavan, în amintirea unei întâlniri nebune cu fericirea. A plouat azi, fericirea te-a învăluit şi ochii tăi au rămas în vis, fixaţi în tavan.

    Apa de pe jos părea imposibilă, ca un pârâu defect, care îmi ridica picioarele, mă uda de jos în sus şi de sus în jos, ca sub o cascadă rece şi puţin calmantă. Părul meu era un acoperiş plin de găuri, prin care treceau lacrimile tale de fercire.

     Aici în locul ăsta, timpul se pierde în părul tău, părul tău e ud de lacrimile tale de fericire pe care le-am adus de afară, apa se scurge în sărutul nostru, pe fruntea ta, pe ochii tai, şi eu îmi câştig fericirea din fericirea pe care o am în braţe.

     -De ce tremuri? Ochii tăi întreabă corpul meu de ce par că sunt într-un tremur nebun de frig, sau parcă am frisoane de boală nebună.

     Respir adânc şi realizez că de ceva timp nu mai ştiu ce face corpul meu, în ce stare este, nu mai comunică nimic cu mine. Sunt pierdut în tine. Chiar aşa de grav poate fi încât simţi tot, simţi ce nu simt eu. Continui să te sărut, pe gâtul cu aromă de flori din noapte, pe obrazul adâncit şi moale, pe umărul nevisat şi golaş. Îmi dau seama ce se întâmplă. Îmi dau seama cine îmi sabota trupul, cine mă făcea să nu mai ştiu în ce stare este.

      -Nu tremur, am spus scurt. Este inima mea cea care bate prea puternic. Şi chiar era adevărat, inima îmi mişca pieptul, pieptul îmi mişca umerii, umerii îmi mişcau mâinile...mă făcea să tremur fără să pot controla nimic. Am respirat. Te-am sărutat şi ţi-am desfăcut strânsorile care îţi legau pieptul. Nu îmi pasă dacî tremur acum, mă voi liniştii după ce voi gusta tot trupul tău, după ce voi curge prin venele tale, după ce voi fi soarbe aerul din pieptul tău şi nu ţi-l voi mai da înapoi. Atunci mă voi linişti, pentru o clipă, pentru o secundă.

      Udeala de afară era lacrimi peste noi. Am adus fericirea şi am primit fericire. Ochii tăi priveau în sufletul meu, mă certau că plec, mă opreau în loc. Nu îmi ceri mult, un vis, o noapte de vis... de ce doar una? Dar fericirea mea de acum nu mă mai lasă să mă întreb nimic, decât un lucru...visez?

    Sper să nu mă trezesc din visul ăsta...poate o să mă trezesc doar să opresc alarma la ceas...Timpul îmi este prieten acum.