Şi tu simţi tristeţea? Şi tu eşti în marea de oameni care se zbat în zmoală, ca într-un cazan, să fie primii, să supravieţuiască încă o zi, să scoată capul din nămol, să privească lumina.
Şi tu ai gânduri cum că totul pare atât de inutil, că toţi suntem doar umbre şi praf, că nu are rost să încetinim timpul cu nervii noştri încordaţi în interiorul propriei noastre lumi?
Dacă eşti conştient tot timpul de realitatea clipei, cu lipsă de dorinţă de a te distra, cu cerul mai mult gri decât albastru, atunci îţi trebuie o pastilă de adrenalină.
Dar care ar fi rostul? Mai bine doborâm cărămizile din zidul ăsta.
