Sensuri

Azi, cu gândul alergând mai rău ca trupul, cu linişte negăsită şi cu nervi întinşi, am încercat să vorbesc cu mica mea chinezoaică. Am aşteptat să vină de la servici şi m-am aşezat la discuţia cu “telecomandă” pe care o avem în fiecare zi...

-Scriitorul din tine, a murit? Am văzut că nu mai are activitate, nu a mai scris de mult.
-Are activitate...
A urmat o pauză scurtă.
-Unde are? Nu am văzut nimic scris... şi pauza se mări un pic.
-Pe site şi pe blog a mai scris. Vorbeam despre mine şi despre Scriitor ca fiind două persoane total diferite. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, chiar aşa era, dar nu vreau să încep acum introspecţia, dacă am sau nu am dublă personalitate...
-Pe blog am intrat şi ... nu am văzut nimic...stai să mai încerc o dată...
“Deci a trecut ceva timp şi ea nu a intrat... e bine... înseamnă că m-a uitat, că nu mai simte pentru mine ce simţea.
-Ultima dată a fost acum câteva zile... dar, m-ai prins. Se simţea zâmbetul ei un pic strâmb. Doar nu era cine ştie ce crimă. Dar oare ce însemna faptul că nu se mai uitase, ca înainte, zi de zi?
-De ce ai mai avea interes? Cum mai stai cu viata ta personala?
-Mă refac...Sunt bine acum... singură şi bine. Nu o să pierd interesul de a citi ceva frumos, dacă mi-a făcut plăcere odată...o să îmi facă plăcere de fiecare dată.
-Şi cu flutureii şi cu pişcureii cum stai faţă de acest Scriitor?
-De ce mă mai întrebi? Scriitorul are un loc special...unic...dar atât.
Se aştepta la un astfel de răspuns. Era imposibil să fi trecut atâta timp şi să mai simtă ceva.
-Atât?
-Pot mai mult? Se poate mai mult de atât? Realitatea se ştia, dar nimic nu îi împiedica să viseze.
-Nu trebuie să renunţi niciodată de tot la "mai mult".
-Eu zic că e suficient să îl pastrez undeva aproape tot timpul... Scriitorul este şi va fi special... poate a fost aşa, doar în sufletul meu... dar e plăcut să trăieşti cu sentimentul ăsta. Trebuie să renunţi atunci când ştii că e suficient pentru a zâmbi... dacă nu renunţi când trebuie... suferi mai târziu!
-Simplu, uşor, sănatos... De unde ai tu impresia că Scriitorul ar prefera aşa ceva vreodată?
Tu nu ai citit ce scrie? Ţi se pare ţie ceva sănătos acolo. Ea a simţit cum el zâmbea, şi şi-l imagina cum tastează cuvinte cu zâmbetul lui defect. Lui, Scriitorului, îi place frumosul...lui îi place să viseze.., să se îndrăgostească, să sufere, să se chinuie singur, fără nimeni altcineva...
-Ca să-l iubeşti trebuie să ţii pasul cu el... şi e greu pentru că e lumea lui, prin care mergi, prin care alergi, prin care pici... şi sufletul îţi oboseşte. Apoi vrea să fugă.
-Deci ai renunţat? Alt zâmbet defect.
-Am renunţat să mai lupt...să mai sufăr. La el nu am renunţat...îl citesc din umbră.
-Dar uşa îi mai este deschisa? Nu uita de sinceritate.
-El ştie că indiferent câte lacăte aş pune..ar reuşi să intre. Cu sinceritate îţi spun...
-Şi dacă eu îţi spun că el are nevoie de tine, să îl ajuţi în visele lui bolnave, ce ai spune?
-Aş spune că vrea din nou să mă ridice undeva sus..şi apoi să dea cu mine de acolo... Aş spune că ar trebui să mă ajute el...
El şi Scriitorul ştiau ce au făcut, ştiau unde era adevărul.
-Nu am dat cu tine de nicăieri...
-O! Ba da...
-Simţi tu că s-a schimbat ceva, în afară de faptul că a trecut timpul?
-Am visat mult...am trăit frumos...cu fluturaşi, cu tremurici, ca şi un copil îndrăgostit pentru prima dată, cu nopţi în care adormeam greu şi îmi imaginam că el mă săruta, că facem dragoste, şi, apoi rămâneam singură...cu visele. Asta îţi spuneam şi eu, el va fi mereu special, indiferent de cât timp trece.
-Dar ai supravieţuit. Ai luat “foc” şi mi-a fost teamă de suferinţa şi de dezamăgirea ta. Acum că te-ai 'răcit" un pic... sau mai mult... e timpul să reiei încet realitatea pe care am îngheţat-o atunci.
-Visez mult..sunt ca şi tine..îmi place să cred în vise şi în iluzii.
-Iluzii...vise...vechi şi noi...le vreau pe toate de la tine. Le vreau să le trag în mine ca un drog, să le respir şi să simt ce şimţi tu.
-Nu pot să reiau ceva, când ştiu că Scriitorul nu va putea fi lângă mine toata viaţa... credeam că îl doresc pe Scriitor toată viaţa. De ce le vrei?
-Mă faci să râd. Nu ai zis tu că Scriitorul este greu de iubit...De ce îl vrei toată viaţa lângă tine?
Vreau visele tale vreau pentru că Scriitorul e prea rece acum, nu mai are vise.
-Şi dacă Scriitorul mă vrea doar pentru a se face bine? Şi când se va face bine? Tot eu voi suferi.
-Da, ai dreptate. Dar tu nu mai ai de ce să suferi....te-ai vindecat deja de el. Vreau să stai aici unde eşti acum, pe margine, şi să nu mai cazi niciodată mai jos... şi nici să nu te mai ridici... îngheaţă aici, de acum încolo... lasă-l doar pe Scriitor să urce şi să coboare....cu visele tale.
-Tu îmi ceri să nu mă implic... Tu îmi ceri să rămân aşa... Eşti sigur că asta o să te ajute? Nu pot să fiu rece..şi ştiu că tot ce face el mă atinge. Dar tu? ce ai simţit pentru mine?
-Eu nu am timp în sentimente, din păcate. Nu pot vorbi la trecut şi prezent despre sentimente. Maximul care îl simt odată rămane acolo, maxim.
-Ce simţi pentru mine?... Mi-aş fi dorit să ştiu.
-Voi scrie ce simt, ce am simţit să ce voi simţi pentru tine... dar nu se adună în două cuvinte...pentru că nu mai folosesc decât două cuvinte. Pot să îţi spun real şi simplu...excitare, atracţie, plăcere de a vorbi şi a te privi... şi ce e în corpul meu....prefer să nu descriu în cuvinte...
-Şi faci bine...
-De ce?
Asta mi-ai spus... am ştiut... eşti alunecos. Acum simt că te am..acum îmi fugi din braţe. Aşa, e mai bine pentru moment să rămanem la real şi la simplu.
-Habar n-ai câte mii de gânduri sunt în spatele unei ezitări, dar asta e defect sau calitate....cine ştie. Defect sau calitate, cine are dreptul să spună?
-Ştii că îţi spuneam sa lasi ezitările şi teama?Acelaşi lucru l-aş face şi acum, la fel ţi-as spune, dar dupa momente speciale, ar urma teamă şi ezitarea din partea ta... te intreb... de ce eziţi? De ce nu faci ce simţi şi ce vrei. Trăieşte momentul...şi opreşte-te după!
-Tu ştii că fiecare femeie are un "grafic" al sentimentelor? Ai spus că eu te-am ridicat şi că te-am lăsat să cazi...Esti bine acum? Îti permiti "luxul" de a te întoarce în vis cu teamă sau de a pleca în altă direcţie... Atunci nu îţi permiteai decat "luxul" de a plânge cu sufletul... acum eşti în control asupra ta şi poti decide, râde...calcula... poţi fi femeie puternică... Nu ai înţeles de ce Scriitorul are nevoie de tine... Are nevoie de tine pentru că simţi, pentru că visezi, pentru că el se chinuie să găsească asta în el....dar deja il ajuti... prin conversaţia asta.
-Fără sa vreau? Fără să mă decid dacă mai vreau să îl las...
-Da, doar vorbind cu mine. Nu ai decis nimic. Nici nu e nevoie. Rămâi unde eşti.
-Scrie-mi ceva. Convinge-mă. Aminteşte-mi. Nu vor mai fi aceleaşi trăiri...nu cred că ar mai avea cum
Dar aminteşte-mi...
-Îţi scriu să îţi amintesc, dar nu îţi scriu să te mişti de unde eşti...
-Sunt adânc înfiptă în locul ăsta. Iar zâmbea. Nu ai cum să mă mai scoţi. Promit! Dar vreau să văd dacă pot să îmi mai amintesc, să văd ce am simţit atunci...doar să văd.
-Trebuie să intri în vise ca într-o cameră şi să ieşi cât mai repede, dar să nu urci, să nu le amplifici, să nu măreşti...o camera pe rând. Să nu le confunzi cu realitatea. Eu nu o voi mai face..Visele sunt bine puse undeva... De asta se numesc vise...
Aşa au promis amândoi. Şi Muza şi Scriitorul. Şi Chinezoaica mea şi Eu. Am promis că o să umblăm prin camere de vise şi o să ieşim în realitate la fel de repede.

Zbat

Îţi era dor de mine?

Gânduri în locuri cu linişte mi se împrăştie şi nu ştiu unde şi cum să mai apuc o idee nebună ca să o întorc spre mine. E rece, şi fiecare din noi ajunge acolo, în răceala timpului, în răceala gândurilor împănate cu amintiri dulci sau amare.

De câte ori mă gândesc la tine? Nu mai ştiu. Ştiu doar că eu cresc în mine şi copilul care iubea odată se pierde în nimicuri supărătoare. Ascult o melodie care mă face să mă gândesc la cea care îmi ţine sufletul captiv.

Îţi era dor de mine?

Am plecat pe calea care ducea înapoi în sufletul tău şi nu ştiu unde am greşit drumul. Ochiul tău gravat în sufletul meu croieşte dansuri melancolice de amintiri, dar toate în sticlă şi rocă. Îmi este dor de durere, de a simţi ceva, de a simţi.

Îţi era dor de mine?

Ducesă a gândurilor, stai deasupra mea cu albul tău orbitor de vis. Ai dorinţa unei zile pline de ploi şi apă? Ai dorinţa unei moliciuni care umple şi a unei fericiri de beţivan uituc? Ai dorinţa unei goliciuni pline de adrenalină şi a unui fix de ochi în negrul Pămîntului?

Şi cu răspunsul tău...ştiu că îţi era dor de mine...Visul vine şi îmi va fi dăruit fără tristeţe şi fără îndoieli.

Ştiu... îţi era dor de mine.

Testamentul

Un scaun ordinar, negru, pe care stă un om plin de urme ale timpului. Vecina lui de scaun privea cu trsiteţe în gol, lăsând discuţia să curgă ca un râu de munte lin. Şi ce dacă era vorba despre moarte, de împărţire a unor lucruri lumeşti... Gândul îi alerga ca în vacanţă, fără grabă, fără rost, aruncând cu fiecare privire din oboseala adunată în ultimele luni de chin şi tristeţe.

Discutau cu logica întinsă pe masă de variante şi aşezări ale unor proprietăţi în braţele copiilor şi a rudelor pe ramuri... Cui îi pasă?

Mi-am luat privirea şi m-am întors unde ceilalţi nu vedeau. Notarul spunea, cu biciul parcă: “deoarece nu are copil nu are ce să împartă...” Unde este copilul... ce s-a întâmplat? Unde e anormalitatea şi unde este tragicul în această afirmaţie?

Pe scaunul ăsta au stat plini de furia împărţirii atâţia oameni care doreau ceva de pe urma unui mort, de pe urma vieţii altuia care le-a fost rudă, cu sau fără dreptate....cu sau fără sens. Şi totul rămâne acelaşi, totul rămâne împărţit aşa cum a orînduit altcineva, mai de sus.

Acum un an pe scaunul ăsta stătea o doamnă, bătrână şi fără speranţe în lumea asta a noastră de a mai sta prea mult. Venise să se asigure că munca şi ce a adunat ea era împărţit cum trebuie, să fie sigură că nu poate cineva să împartă alfel decât cum vrea ea.

Îşi amintea o discuţie veche cu al ei soţ, care murise de caţiva ani. O discuţie pe care nu putuse să o înţeleagă atunci pentru că îşi dorea doar să doarmă. Oboseala asta care te cheamă în mrejele somnului şi care nu te lasă să mai gândeşti sau să mai trăieşti în lumea asta.

Cum e să suprapui amintiri şi să uiţi de timp. Să amesteci toate amintirile şi să le suprapui deasupra unei camere, unui obiect, neatins de timp...

Îţi aduci aminte de clipa când prietenii noştrii erau împreună şi se distrau şi se iubeau... şi acum... ea are un copil cu un altul, cu un bărbat care este total diferit, cu opusul iubirii ei. Părea imposibil ca ei să se despartă atunci, dar în minţile noastre au rămas tot nedespărţiţi. Dacă suprapun timpul de atunci cu timpul de acum şi aduc cele două imagini în acelaşi loc şi acelaşi plan....îmi dau seama că pot combina o grămadă de amintiri aşa, o grămadă de persoane. Îmi dau seama că eu şi cu tine rămânem atemporali, că timpul rămâne la fel pentru că “eu şi cu tine” de atunci suntem acelaşi “eu şi cu tine” de acum. Noi suntem axa timpului şi timpul este perpendicular cu noi... el va fi uitat, noi nu. Şi până când va fi aşa... Pentru totdeauna.

Nu înţelegea deloc paralela şi perpendiculara dintre timp şi noi, dintre îdeile mele filozofice de bărbat de pe Marte şi ideile ei de femeie de pe Venus legată adând de Pământ. Ce mai conta. Era noapte târziu. El se simţea bine că a spus ideile care i se amestecau în minte, şi reuşise să le exprime cât de cât apropiat de ce se întampla în el.

Privile pierdute ale oamenilor obosiţi de gânduri suprapun pe fereastra exterioară a ochilor lor amintiri din intervale temporale diferite şi le citesc exact ca nişte pagini de carte transparente suprapuse.

Doamna s-a ridicat şi a continuat drumul pe Pământ, cu tot ce îi mai rămăsese... Testamentul.

Mâine poţi să mori, azi ai scris testamentul.