Vorbea cu mine?

   Vorbea cu mine? Mă şi mira atitudinea ei de conducătoare a tribului în care mă aflam. Nu mai înţelegeam dacă tot ce conta pentru ea eram eu, sau doar adunarea asta de oameni pixelaţi şi coloraţi de vinul nefiert. Mulţumiţi erau toţi, dar unde eram eu. Eram disperat în a mă întreba cum să fac, ce să fac să nu mai dorm cu ochii deschişi. Un somn se lăfăia prin cotloanele gândurilor mele şi mă adormea şi pe mine. Să nu îţi doreşti nimic decât o obsesie crescândă pentru ceva material inutil şi fără rost... E fără rost. Şi dacă acum vorbeşti cu mine nu schimbă asta nimic din ce era înainte... nimic.

    Fă ceva să îmi tresară sufletul, să nu mai doarmă sub adierea asta dulce a unui vânt brun de indiferenţă. E ca şi cum ai scrie o poezie cu cuvintele unui om beat de viaţă fără sens. Ce sunt scriitorii decât o încurcătură de intelectuali care încearcă să spună ceva foarte important şi nu ştiu cum, decât prin cuvinte şi cuvinte şi cuvinte... înşirate pe foi albe şi fără sens. Încerc să spun că nu mai e timp, că totul merge în jos şi ne înmulţim degeaba. Cel mai bine e să ai ceva de făcut, să mergi cu ceva agăţat de gât care să te distreze, care să îţi distragă atenţia de la gândurile superioare, de la faptul că eşti ţărână aruncată în spaţiu.

   Încă îmi aud ecoul obosit al gândului „luptă, microb al spaţiului, luptă să trăieşti în lumea ta de vise, luptă să nu dispari într-o reacţie chimică banală cu mediul care te înconjoară...luptă.”

   Rotiţa care mă purta în uitare până acum era orbirea din iubire. Acum este ca şi cum m-aş uita cu ochii închişi în lumina unui far aprins şi puternic... vezi culori roşietice, culori verzi, vise pe care le vrei doar tu.

   Am obosit să obosesc. Am obosit să trec dincolo cu gândurile şi visele. Totul e comun, totul e la fel, totul e banal. Alunec cum nu am mai alunecat până acum, prin negura gândurilor şi viselor dezlipite la margine şi uzate. Mă apuc să caut în gunoaie o stea cu lumină puternică, o stea care să mă facă să deschid ochii viselor.

Vorbea cu mine...

Hârtie galbenă

Scumpă iluzie a simţurilor,

Lumina albă şi reală se stinge, iar pleopele mele, grele, se mişcă spre a închide realul vis în care mă găsesc. De jur împrejur stele, mii de stele strălucitoare şi vii, parcă ar căuta o ieşire spre exterior, un exterior inexistent. O crăpătură multicoloră se mişcă, se măreşte, se apropie, născută dintr-o stea strălucitoare, cea mai stralucitoare. Acest curcubeu se intinde din depărtare şi se îndreaptă încet spre mine, iar pe el, ca pe o zeitate a cerurilor necunoscute, apari, îmbrăcată cu o mătase transparentă, ca o rochiţă, de un roşu aprins, ce numai sângele zeilor îl pot întrece în strălucire. Trupul tău mlădios şi moale, zboară pe culorile jucăuşe şi calde ale curcubeului şi îmi inundă privirea cu molatecele lui forme venusiene, care parcă ocupă şi se contopesc cu stelele. Corpul tău, uşor ca o respiraţie, mă sufocă. Inima mea cutremură stelele cu bătăile ei puternice, de neoprit. Numai corpul tău rămâne fix, în acest spaţiu mişcător. Te apropii, şi ochiul îmi este fascinat de părul tău, ce în lumina stelelor pare de cristal, şi de ochii tăi de rubin verde, întunecat. Mâna o întind să ajung corpul tău de nălucă şi ating faţa ta fină ca marmura, iar ochii tăi tresar şi pătrund sufletul meu adânc. Ca o floare de primăvară, pe buzele tale înfloreşte un zâmbet de copil, inocent şi sincer. Ridic mâna, uşor, ating colţul buzelor tale, ca un copil ce mănâncă dulceaţă, duc degetul cu care te-am atins, şi gust buzele de culoarea şi frăgezimea zmeurei coapte.

    Corpurile noastre se apropie, se împletesc, iar ochii se îmbrăţişează în razele unei lumini noi, creată de poarta deschisă de sufletele noastre.

    Te sărut, încet, abia atingând buzele tale şi pătrundem, amândoi, zburând pe poarta noastră spre infinit. De acum viaţa mea se construieşte în jurul tău. Pielea mea simte atingerea fină a voalului tău de mătase, atingerea caldă, din ce în ce mai caldă a trupului tău. Corpul meu este atras de această căldură moleşitoare... şi mâna mea caută, caută butonul spre un noi rai, plimbându-se, abia atingând, pe sub voalul roşu şi fin ce acoperă minunea misterului tău. Gingaşa atingere a spatelui tău zvelt, se mişcă în sus, până aproape de gât, şi apoi ca un şarpe de senzaţie, în jos, spre subţioară...unde se opreşte o clipă, o veşnicie.

    După o veşnicie de sărutări adânci, atingerea continuă, descoperind un val de plăcere. Mirosul tău afrodisiac îmi pătrunde în inimă şi cu mişcari moi, atingerea ne urcă în al nouălea cer... şi se opreşte la găsirea unei insule moi de căldură pe care o cucereşte, o inundă cu plăcere. O a doua atingere se trezeşte, dar ea se opreşte pe un gol situat în graniţele permise şi se mişcă, la fel de leneş, spre a cuceri insula rămasă, pentru o fericire totală.

  Prin spaţiu, nori de aur plutesc şi raze de smarald îi mâmgâie pe cei doi zburători. Stelele au dispărut şi soarele nu se zăreşte...se află între ei... şi luminează restul cu fericire caldă, înflorind sufletele săracilor muritori...

 Un vis....