Geam si rece

   Secunda cu secundă totul pare un mare teatru prost. Mă uit la ceas si timpul ăsta nesimţit se depărtează de mine. Ar fi frumos să am o direcţie nouă în care să pornesc.Mi se par toate atât de neinteresante şi parcă văd deja lumina de la sfârşitul oricărui tunel. Aş lua o cale, dar parcă ezit. Şi dacă văd ce se va întâmpla, şi dacă ştiu ce o să fac, tot sunt parcă tentat să mai simt adrenalina, sentimentul şi tristeţea.
   Şi ce dacă sunt scârbit de tot ce e în jur şi aştept întâmplări întâmplătoare care sunt programate, ceva îmi spune că surprizele o să apară.
   Cititorii care îşi zgârie mintea cu cuvintele mele, stau ca un ecou fără răspuns în spatele unui ecran luminat slab şi poate se întreabă cum ar putea să simtă şi să recupereze timpul pierdut citind din sufletul meu o părere obscură. Nu sunt diferit de voi, sunt doar o voce cu sunet de cuvinte care pictează lumea văzută de ochii voştri plini de apă şi praf. Şi ce dacă aveţi ochelari de soare prin care lumea dispare şi pare umbrită de realitate. Si ce dacă aveţi iubire în suflet şi indiferenţă faţă de normal şi logic. Şi ce dacă acum vă pregătiţi să daţi un click pe o pagină viitoare. Eu tot aşa sunt, doar o voce şi o părere... Voi sunteţi regi în curtea voastră imperială, proprie şi personală... Iar eu... aici, rece.

Roşul part 07

    Era atât de frumos în grădina asta în care ne plimbam trupurile. Părea ceva dedicat unor poveşti cu lacrimi şi fericire. Gradinile Elizee, de după moarte. „Ce patetic, un gând frumos şi aşa îmi apare umbra gândului negru. Oameni care se mint în lumea asta că o să trăiescă pe câmpiile Elizee în lumea cealaltă, lume care nici măcar nu ştiu sigur că există. Şi eu mă gândeam că o să pot să trăiesc aşa oricât de mult de acum încolo, că o să simt fericirea asta tot timpul de acum încolo. Mă amăgeam că există câmpiile perfecte...”

Am luat mâinile ei mici şi albe şi le-am purtat prin parc. Erau frunze cu forme ciudate de inimioare şi coincideau cu starea noastră euforică de a crede în coincidenţe. Eram cu gândul la poveşti perfecte de dragoste pe care doream să le trăim. Mă apropiam de ea, atingeam orice parte din ea, exact când îmi propuneam şi exact când doream. Eram atât de extaziat de fericirea asta pe care o trăiam. Lumea mea era compusă doar din ea, din chipul ei şi din parfumul ei. Puteai spune că eram fermecat de ea, că putea să facă din mine orice... Era lumea mea. Lansam cuvinte cu mimă, stăteam şi explicam cu mişcări de ochi de visător tot ce îmi doream. Ea înţelegea sau nu, nu ştiam. Eu eram cu visele mele şi cu privirea plină de sentimente. Încercam şi mă rugam să simtă ce simt şi eu ca să nu trec în penibil, era un risc. Eu nu ştiam ce risc, acum ştiu. Oricum cu contează, trebuie să rişti pentru că alfel nu va înţelege ce simţi.

   Locul părea mirific, rupt din mediul normal. Culorile erau prea vii, prea puternice. Cred că era adrenalina şi dragostea care mă făceau să văd totul ca într-o poză perfectă. Până şi când nu era lângă mine vedeam totul ca un film în care eu eram camera de filmat şi nu actorul pricipal.

    Pe fiecare clipă pe care o petreceam lângă ea simţeam cum gândul meu se pierde, se depărtează de mine. Eu deveneam parte din natură, şi natura mea era ea.

    Am parcurs pagini întregi din grădina asta prin care ne plimbam. Ochii ei îmi arătau calea spre fericire şi eu o urmam fără ezitare. Era o secundă plină de timp. Secole se adunau în acelaşi loc, în aceeaşi fericire de naţii diferite. Toţi au trăit la fel dar au uitat. Eram nervos pe cei din jur pentru că nu ştiau să preţuiască sentimentul şi să îl pună într-o butelcuţă plină de fericire. O putea purta tot timpul cu ei şi putea bea din ea în orice moment. Eram lămurit de misterul ăsta al iubirii şi pentru o clipă aveam desenat un plan pentru toată lumea, ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să ajungă la fericire. Începeam să mă îndrept spre explicarea altor sentimente şi trăiri ale oamenilor, totul într-o secundă.  Dacă aş putea să explic şi lor, aş reuşi să scap lumea de atâtea neplăceri, de atâtea frustrări, de atâtea nemulţumiri. Care era diferenţa dintre mine şi ei? Oare eram singurul care putea să se distanţeze de corp şi să analizeze totul din spatele paravanului de fericire? Eu cred că eram blestemat... Dacă aş fi fost şi eu ca ei, aş fi putut să mă pierd cu totul în fericire, fără să judec, fără să gândesc, fără să memorez calea dus-întors din această văgăună a fericirii.

      Gânduri de o secundă, asta e tot ce reprezintă aceste fraze şi pentru o secundă aveam totul stabilit cum să salvez lumea de la lipsa de iubire. Eu o înţelesesem şi totul era ca o pictură facută din piese mici şi mărunte, un puzzle, în care toate picaseră la locul lor, văzusem imaginea de ansamblu şi mă chinuiam cu disperare să nu o uit, să o scriu undeva, să fac cât mai multe schiţe, să fac desene din minte... să păstrez tabloul şi să le arăt şi lor, celorlalţi, despre care nu credeam că văzuseră minunea asta până acum.

      Ne-am aşezat pe o bancă. Părea rece, deşi era atât de cald. Am făcut ce gândeam şi am furat trupul ei şi l-am aşezat pe picioarele mele. Eram bântuit de gânduri seci şi pline de inhibaţii cum ar fi obscenitatea unui sărut şi normalitatea lui excesivă. Toţi ştiau ce este, era prea comun. Am apucat buzele ei în ale mele şi am început să analizez gustul lichidului ei din gură. Eram scârbos în gânduri, dar realist. Am stat o secundă aşa şi trupul îmi era invadat de mii de sentimente şi simţăminte de care nu ştiam că pot exista. Puteam să jur că uitam ce fac, dar a început să îmi placă mult prea mult acea scârboşenie din combinaţia lichidelor, şi a început să îmi doresc să stau aşa pentru totdeauna, oricât ar însemna asta.

      Mâinile mele crestau drumuri pe trupul ei. Mângâiam locuri moi şi delicios de calde. Îmi doream să o văd fericită, cu capul pe spate, cu ochii închişi şi tremurândă de plăcere. Gândurile filozofice mă părăseau şi mă lăsam alunecat spre colţul plin de plăceri. Acum nu mai vedeam lumina soarelui, nu mai simţeam temperatura de afară, nu mai puteam privi deloc tabloul filozofic cu poze de puzzle pentru că el nu mai exista. Îmi era ruşine de mine şi de fericirea pe care o trăiam pentru că ştiam că era efemeră şi pentru că o să o uit... Cum ar fi fost să ţin minte tot, să îmi rămână în creier ca orice amintire a unei întâmplări traumatizante sau fericite. Undeva la mijloc era un colţ în care începeam să îngrop trăirile. Nu le puteam povesti la nimeni pentru că nimeni nu îmi va asculta gândul tot, nimeni nu va crede...

Rosul part 6

Cu colţul de lumină de afară care se căţăra pe peretele dimineţii îmi umpleam ochii deschişi la jumătate. Îmi închipuiam poveşti, trăiam în minte imagini şi vise. Cum ar fi fost să mă căsătoresc cu această chinezoaică mică? Cum ar fi fost să trebuiască să învăţ să scriu n limba asta atât de ciudată, să desenez caractere şi să mă plimb între oameni pe care să nu îi înţeleg. La prima vedere părea ceva groaznic pentru unul ca mine care se obişnuieşte mai greu cu schimbările, dar dacă mă gândesc mai bine ar fi fost o experienţă de viaţă ideală. O lume atât de diferită şi nouă ar fi fost o provocare foarte mare pentru mine. Dar, cum ar fi fost să avem doi copii mici cu ochii somnoroşi cum am eu ochii acum când visez... Să fie mici şi energici aşa cum este ea, să aibă idei din lumi diferite, să facă prostii din lumi diferite... Ce să mai vorbim de luna de miere, de fiecare colţ al camerelor prin care am merge unde am face dragoste... Lumina se căţăra din ce în ce mai mult în ochii mei. E timpul să mă trezesc şi să încep o nouă zi...Mâine e a doua noastră întâlnire, eu şi o chinezoaică...

Discutie...

Îmi pare rău... nu mai am timp să scriu despre chinezoaica mea... dar am câteva minute să mai scriu ceva pentru cei mulţi necititori. Începe Paştele... Simt ecoul în cititotii mei. Mai ştie cineva despre ce e vorba de Paşte... Aaa, trafic, oameni care aleargă să cumpere o mâncare pe care să o transforme în grăsime, care să îi omoare încet şi sigur. Fiecare clipă care trece te omoară, fiecare mâncare pe care o transformi, îţi oboseşte corpul, fiecare celulă, îţi distruge fiecare ţesut. Dacă ar fi cineva care ar citii ce scriu ar zice că am o problemă, că sunt trist sau că văd lucrurile prea pesimist. Nu, nu este adevărat, este doar o mică parte din adevăr. Toată lumea aleargă să mănânce, să se simtă bine, cu egoism şi chipurile cu credinţă în ei. Totul e ironic şi este o mare schiţă proastă făcută vieţii. Voi cei care aveţi bani sunteţi fericiţi? Vă bucură greutatea banilor care vă apasă? Dar voi cei care aveţi cel mai mic salariu...? Eu zic că sunteţi cei mai fericiţi... Ai motiv pentru care să trăieşti, nu ai timp să te gândeşti la nefericire, nu ai timp să te gândeşti la moarte....şi ăsta e scopul principal, aşa merită să trăieşti, aşa găseşti fericirea... Ignorance is bliss!

Pure thoughts

   De câte ori te întrebi ce cauţi pe lume? În ce direcţie te îndrepţi şi ce mai ai de făcut pe Pământ? Întrebări normale ale tuturor, şi, care primesc un răspuns din propria bibliotecă de răspunsuri sau din răspunsurile celor din jur, adaptate propriei persoane... Adevărat... Cu timpul fiecare dintre noi scoate la iveală câte o "teorie" despre viaţă, despre diferite teme din viaţă, despre diferite "lucruri" din viaţă. Dacă nu face toată lumea asta înseamnă că nu au timp să gândească... aş vrea şi eu câteodată să nu am timp să gândesc, dar se pare că e imposibil... e prea mult timp în cele 25 de ore ale zilei.
   Încep cu "teorii" despre lume, care îmi trec prin minte şi care nu pot să le găsesc o explicaţie decât în practică. Toate până la urma sunt legate, dar cum sunt legate între ele? Sper să descopăr într-un final, înainte de a mă transforma în praf şi cenuşă. Refuz să cred că totul în jur este doar o găleată de praf, o grămadă de molecule legate prin atomi diferiţi, cu electroni si protoni...şi energie... Nu e treaba mea să găsesc o explicaţie în zona asta, dar sunt oameni de ştiinţă specializaţi, care caută o explicaţie pentru mine. EU pot doar să emit "teorii" ... şi fiecare din "teorii" sunt părerea mea şi doar a mea...
     Prima "teorie" şi temă de gândire pe care o am azi este "corelaţia" dintre faţa, corpul şi apariţia unei persoane şi personalitatea ei. Uitaţi-vă în jur şi catalogaţi pe toţi cei cu care veniţi în contact şi pe care îi ştiţi mai bine. Are faţa cu dezechilibre de genul ...nas mare, urechi mari, partea stângă a feţei nu este la fel cu cea dreaptă? Atunci este "cum"? Oricine este echilibrat în suflet este echilibrat şi în fizic! Dar mai degrabă asta este invers creat. Oricine are o aparenţă exterioară imperfectă are şi un suflet mutilat şi imperfect care se oglindeşte în comportament şi personalitate! Priveşte în jur... am dreptate? Priveşte-te pe tine... am dreptate? Dacă îţi creezi o scară personală poţi să citeşti pe toţi cei din jur şi aşa îţi vei da seama cum sunt, o să citeşti în sufletul lor, o să te poţi folosi de asta în avantajul tău... pentru a lua ce doreşti de la persona respectivă, de la iubire pâna la o simplă mâna de ajutor în o problemă.
    Sigur, poţi să spui că aparenţele sunt înşelătoare şi că în spatele persoanelor cu defecte la "suprafaţă" se ascund suflete mari, personalităţi puternice etc. Uită-te mai bine! O persoană cu "dezechilibre" exterioare se luptă mult cu imginea ei, se luptă să creeze o altă imagine, se alterează pe sine pentru a fi ceea ce gândeşte că este. "Eşti ceea ce visezi" spuneam eu odată (poate a mai spus şi altcineva înainte, nu ştiu)... şi aşa şi este, dar dacă vrei să ştii cine este o persoană cu adevărat trebuie doar să o priveşti atent câteva momente... O să îţi dai seama imediat ce "dezechilibre" are, dar o să te intrige să vezi ce surprize îţi rezervă ceea ce visează să fie...
   Până data viitoare... când o să aduc o nouă "teorie" de verificat...priveşte în jur, cataloghează, convinge-te...

Rosul ... part 5

       Din altă lume... Am stat cu mâinile tale în mâinile mele, fără speranţă de a primi mai mult, cu o dorinţă de a avea cu mult mai mult. Mă ascundeam în spatele unui vis şi nu făceam nimic. Aveam totul îngheţat şi blocam orice idee de a fi mai mult. Te simţeam cu o respiraţie dornică şi cu atracţie. Eu aveam mii de batăi pe secundă şi adoram adrenalina care îmi curgea prin vene, neavând voie să susţin cu gândul nici o altă idee. Aveai un mod anume de a îţi da părul într-o parte pentru a îmi lăsa vederii gâtuţul tău alb şi apetisant. Îmi doream atât de mult să pot să ating cu buzele albul acela de pe faţa ta, de pe gâtul tău, de pe umerii tăi...din toate părţile tale albe de var şi vis.

        Nu contau prea mult culorile de pe pereţi, deşi acum le puteam vedeam pulsând, dar eram deja încercuit de umbre care îmi apăsau pe inimă. Cred că aveam ochii plini de fericire. Mă mulţumeam cu un puls foarte mare şi doar să o ţin de mână, doar să simt pielea ei fină cu parfumul propriu care parcă îi respira din tot trupul. Nu înţeleg de ce mă simţeam atât de atras de acest miros delicios.

        Era doza mea de adrenalină cu care trebuia să mă mulţumesc ziua. Noaptea era, poate altceva, dar ziua trebuia să fiu mulţumit cu atât.

   

       Din lumea mea... Eram fascinat clipă cu clipă de frumuseţea chinezoaicei cu care mi petreceam secundele. Colţul nostru era tot timpul un motiv de zâmbet şi de amuzament pentru ceilalţi. Nu puteau înţelege cum se poate aşa ceva, cum aş putea eu să plac o chinezoaică atât de mică de statură. Era mică, scundă şi plină de viaţă. Nu mă interesa atât de mult cum arată... eram înnebunit de felul ei plin de viaţă, de felul în care mă făcea să mă simt lângă ea. Aş fi vrut să nu mai plece deloc în ţara ei, dar nu ştiam nimic din felul cum mă vedea şi înţelegea ea. Mă enervam enorm că nu puteam să îi înţeleg limba, să ştiu tot timpul ce vorbeşte. Stăteam nopţi întregi să învăţ cuvinte în chineză, să îi învăţ tradiţia...dar ce era cel mai împortant că ajunsesem să o înţeleg după expresia feţei, după fiecare gest care îl făcea. Şi ce era mai frumos că aveam tot timpul dreptate. Ar fi fost culmea ca într-o aşa iubire să nu meargă nici asta. Pe viitor am înţeles că va fi crucial.