Îngerul şi Bestia

Din colţul meu pierdut pentru vecie am găsit, pentru prima dată, un sens. Nu vreau să dau greş, nu vreau să pierd nimic, dar sunt vise ca acela de a zbura. Mai bine visez să ajung cât mai sus şi să am de unde să cad, decât să nu visez deloc.
 
Pe banca bibliotecii savuram o carte care îmi punea fiecare muşchi al creierului în mişcare, şi, mă făcea să mă avânt din ce în ce mai adânc în contemplarea nemuriri, în contemplarea definitivă a viziunilor oamenilor asupra morţii. Biblioteca, chiar dacă avea mulţi cititori, mă făcea să mă simt liniştit.

Din când în când îmi aduceam aminte să mai ridic ochii, să văd dacă există, cumva, o fată frumoasă cu care să pot să schimb idei sau cu care să pot să mă sărut îndelung pentru următoarele luni. În ultimul timp nu văzusem nici o fată care să merite atenţia mea, sau care să corespundă acelor vise ale mele. Eram liniştit şi citeam idei enervante, scrise de scriitori care au trăit acum cinci sute de ani, dar care spuneau ceea ce crezusem eu că descoperisem singur din propriul fir al gândirii sau din contemplări şi întâmplări personale. De ce oare mai stăteam acolo? Eram în aşteptarea femeii perfecte? Începuse să îmi placă să mă afund în literatură în locul ăsta public. Aproape că interesul meu pentru orice fată, oricât de frumoasă, ajunsese la zero.

Citeam pagină după pagină, încercând să văd un sens, şi, cu cât credeam că am găsit sensul, a doua zi căutam unul nou. Mintea mi-o lua razna de fiecare dată, în mii de direcţii, pentru a putea să trăiesc.

Citeam filozofie şi visam că uşa se deschide, pe ea intrând o fată, acea fată, fata perfectă. Am aşteptat, liniştit, sigur că pe uşă va intra acea fiinţă, acea femeie care îmi va purta visele în suflet şi în inimă. Din acele vise va naşte copii mei. Pe câmpul cu vise alergam şi alergam. Pe uşă intrau fete frumoase, brunete şi blonde, roşcate şi creţe, dar nici una nu mă atrăgea. Una citea o carte pe care nu aş fi citit-o niciodată, cealaltă nu avea ce căuta acolo, şi ultima părea perfectă, dar nu mă atrăgea cu nimic.

Goticul din mine aştepta o minune, un înger. Nu a trecut mult timp şi uşa s-a deschis. A intrat Ea, o fată simplu îmbrăcată, cu blugi albaştri, un tricou alb cu imprimeu modern, un chip de om, cu ghetuţe cu talpă joasă, negre. Când am văzut chipul, ochii, privirea, zâmbetul, trupul de sub haine, am simţit cum universul începe să capete sens. Acum ştiam de ce apele trebuie să curgă şi de ce este marea albastră, stiam de ce norii sunt albi şi cerul albastru, de ce totul în jurul meu trebuie îndoit, modificat, aranjat în aşa fel ca eu să o cunosc, să pot vorbi cu ea, să pot să visez în ochii ei.

De la intrare zâmbetul ei m-a blocat, mi-a oprit inima din bătăile ei normale, facând-o să sară câte un ritm, să adauge încă două, să sară trei şi să o ia iar de la capăt. Am privit în ochii ei o clipă, o clipă care părea o eternitate, o clipă pe care mi-o doream infinită, prelungită până la moartea mea. Nu devenisem morbid, dar simţeam că finalul care urma din cartea filosofică pe care am citit-o nu putea să fie decât ăsta. Visasem mult la nemurire, indiferent la gândul morţii. Acum îmi doream să fiu muritor, cu teamă în suflet.  În tot timpul care mai îmi rămânea să îl mai trăiesc de acum încolo, îmi doream să pot să fiu lângă ea, lângă acea femeie care simţeam că îmi dă sens în viaţă. Am privit-o mai mult. S-a aşezat în banca din faţa mea. O ocazie în plus dată de providenţă. Mă pregăteam de impact, de gândurile acelea multe care mă făceau să iau sau nu o decizie, să încep să vorbesc sau nu despre ceva, să scornesc sau nu un mod unic, romantic şi plăcut de a mă introduce.

Lumina soarelui pica uşor pe părul ei de aur. Ochii ei erau dulci, de un albastru atât de pur încât puteai să priveşti cerul senin şi ochii ei în acelaşi timp, şi te simţeai la fel de liber, la fel de dornic de zbor. Am privit minute în şir firele ei de păr răvăşite uşor, aranjate dezordonat, şi îmi doream să le ating, să le simt fina lor mângâiere.

Am aşteptat să se ridice să ia o pauză afară, şi asta s-a întâmplat după ceva timp, dar s-a întâmplat. Am ieşit după ea, am căutat iar acceptul din zâmbetul ei, şi am intrat într-o convorbire simplă, normală, fără ezitări. Era un înger, un chip care ştia cum şi ce gândeam înaintea mea, un înger care avea voce moale, ca un pansament pe rană, o voce pe care aş fi ascultat-o indiferent ce ar fi spus, o voce care aş fi dorit să o aud şi atunci când era fericită dar şi atunci când mă certa. Important era să o aud tot timpul.

Mă descurcam cu discuţia simplă, cu discuţia banală dintre doi tineri, dar nu reuşeam să o fac să înţeleagă cât de frumoasă era în ochii mei, nu reuşeam să o fac să înţeleagă bătăile inimii mele pentru că nu îmi găseam cuvintele prin care să îi arăt ce simt. Dorinţa mea de a fi cu ea mă făcea să fiu inventiv, să găsesc motive şi motive, subiecte noi de discuţie, doar pentru a o mai auzi câteva clipe în plus. Timpul părea că zboară, dar doar ochii ei păreau interesaţi de trecerea lui, îndreptându-se fără intenţie, din când în când spre ceasul de la mână. Îi căutam privirea şi eram conştient că nu am atât de multe şanse pe cât speram. Era încredibil de frumoasă, un înger coborât pe pământ, şi mă întrebam câteodată, de unde oare am avut curajul să pot vorbi cu ea, de unde acea nebunie de moment de a ieşi din felul meu de a fi, din ezitările mele normale, doar pentru a vorbi cu ea.

Cuvintele curgeau ca un râu fără margini, şi glumeam, şi glumele mele declanşau un spectacol extraordinar de frumuseţe, un spectacol de lumini şi de artificii. Fiecare zâmbet al ei era ca o minune, fiecare sunet cristalin al râsului ei părea ca un val de emoţie care mă învăluia cu fericire.

Toate priţesele din poveştile citite de părinţii mei când eram mic, aveau chipul ei perfect, şi am început să îmi imaginez că trăiesc o poveste frumoasă.

Primele vorbe ale mele nu erau prea interesante, dar am observat că avea un zâmbet foarte frumos, un zâmbet care mă făcea să simt cum corpul mi se înmoaie, să simt cum inima se linişteşte. Din acel moment mi-am propus să o fac să zâmbească şi să râdă cât de mult pot. Era şi o provocare, dar era şi felul meu natural de a fi, elementul în care mă simţeam cel mai bine.

Orice făceam, nu primeam un semn distinct, clar, că mă place. Nimic din felul ei de a se purta nu corespundea cu fetele pe care le întâlnisem până atunci. Era glumăreaţă, râdea, dar în acelaşi timp păstra o distanţă elegantă de aluziile mele. Mă abţineam atât de mult din a nu aluneca în acea nebunie numită iubire, aşa de la început. Îmi doream să o cunosc în cel mai mic detaliu, să îi cunosc venişoarele de la glezne sau să stiu fiecare por ar chipului ei perfect. Îmi imaginam, beat de fericire, cum ar fi să pot să îi sărut buzele, să o pot strânge în braţe. Visele mele nu putea trece de aceste prime locuri de explorare, şi nu înţelegeam de ce. Poate era felul ei dulce de a spune „NU”, spunând „NU”. În orice clipă şi în orice moment îmi repetam de fapt că mă respinge, dar respingerea ei era în aşa fel gândită sau calculată încât să mai îmi lase şi un loc de intrare, o portiţă, un loc din acela magic pe care visele mele năvăleau şi se înmulţeau.

Am vorbit ore întregi, a trebuit să plecăm de la bibliotecă, fără să mai citim nimic. Timpul părea că nu mai are importanţă.

Am plecat spre casă, oprindu-ne pe o bancă să râdem de lucruri mărunte. Ea mă oprea din a visa şi nu puteam formula nici un compliment până la capăt. Eu mă opream din a mă lăsa pe acea prăpastie de iubire de la început. Simţeam o reţinere, simţeam că zâmbetul ei era tot ce puteam avea deocamdată.

- Ce te-a făcut să intri cu mine în vorbă? M-a întrebat ea într-un moment în care eram în scufundări adânci în ochii ei. Era ceva la care puteam răspunde fără abţinere.

- Frumuseţea ta şi ceva din felul tău de a fi. Frumoasă ştii deja că eşti, dar frumuseţea nu este tot ce poate avea cineva, trebuie să aibă şi ceva în suflet, ceva care să te atragă. Am observat ceva ce nu mi-am putut explica în felul tău de a fi,  şi am dorit să fiu în prezenţa ta, pur şi simplu.

Răspunsul meu a făcut-o pentru o secundă să mă privească altfel. Acea combinaţie de adevăr şi modul direct în care am spus-o, cred că a făcut-o să fie atentă, să încerce să mă vadă şi altfel, ca o persoană care iese din grupul ei de admiratori, cineva altfel.

- Şi ce ai descoperit în sufletul meu până acum? A zâmbit şi am simţit cum sângele mi se topeşte. Trebuia să răspund realist, să nu deviez, să nu las să se vadă ce este în mine.

- Până acum am găsit un munte mare de realism, dar... şi aici m-am oprit... prin minte îmi trecea gândul de continuare „mi-ar place să urc încet şi cu răbdare peste acel munte, să ajung acolo, în locul din sufletul tău, unde pot să văd acel soare de vise şi bucurie, de iubire şi sentimente fără margini, şi apoi, să nu mai plec de acolo.” Am continuat altfel: dar... cred că poţi şi să visezi. Îmi place cum gândeşti , şi valorile pe care le-am descoperit în tine. Până acum eşti fără cusur în privinţa persoanei pe care o doresc să fie lângă mine.

„Poate am speriat-o un pic.” , mă gândeam, dar pe chipul ei se vedea seninătate pozitivă. Nu ştiu de ce, dar speram ca şi ea să vadă în mine ceea ce îşi dorea. Până acum tot ce întâlnisem au fost iubiri cu „fluturaşi” în stomac, cu bucurii şi plăceri mărunte la început. La ea nu observasem aşa ceva. Nimic din ce a făcut nu îmi dăduse de înţeles că ar simţi ceva asemănător cu iubirea mea, pentru mine. Tot ce puteam vedea era că reuşea să zâmbească şi să râdă cu toată fiinţa ei. Nimic pe lume nu mă putea face mai fericit în acele momente, decât să o văd aşa, în prezenţa şi mai ales din cauza mea. Oricum era prea devreme pentru sentimente, dar eu speram, visător şi năuc de băutura zâmbetului ei.

Pe malul celălalt al gândurilor stăteau iubirea şi realitatea care jucau un teribil joc şi care mă năuceau în comportament. Realitatea începuse să facă o listă cu tot ce îmi plăcea la ea, pas cu pas, fără să vreau, din cauza tuturor femeilor pe care le întâlnisem până atunci şi care mă făcuseră să sufăr. Acum lista se umplea, elemente se bifau, şi erau toate la superlativ, toate perfecte, toate aşa cum mi-aş fi dorit. Niciodată nu întâlnisem aşa ceva, o astfel de fată potrivită cu ceea ce îmi doresc. Orice spunea, orice vorbea, orice făcea specific ei, mă încânta, mă faşcina.

Discuţia noastră se tot oprea într-o respingere discretă a ei. Era aşa un „Nu” spus cu o voce atât de moale, şi care mai lăsa o umbră de „Da”, dar care se întorcea într-o secundă iar spre „Nu” încât nu mai ştiam ce e cu mine. Eu vedeam decât acel mic „Da”, restul de „Nu”-uri îmi dispăreau din faţa ochilor şi din minte. Mă uitam în ochii ei şi eram atât de fericit, mai fericiti decât am fost vreodată. Cum oare aş fi dorit să nu fiu în preajma persoanei care doar prin prezenţa ei mă face să mă simt atât de fericit.

Au intervenit motive prin care realitatea putea să ne despartă, şi era totul atât de sec, atât de fad într-o discuţie de copii mari. Ea deja se gândise la atât de multe motive. Eu le respingeam pe toate.

Primul motiv era că sunt prea mare pentru ea, ca vârstă , că am mai mult de zece ani peste vârsta ei, că nu se poate gândi la cineva aşa, că... Şi am răsuflat uşurat pentru o secundă. Mai erau deci şanse.


- Da, sunt cu un cap mai mare decât tine, am răspuns, zâmbind şi glumind.

Vârsta nu e nici o piedică în calea iubirii. Dar ea poate nu ştie cât de important este să fii o viaţă lângă o persoană pe care o iubeşti. Nici nu o să mă străduiesc să îi explic. Până acum a dat dovadă de o mare maturitate în gândire, şi va înţelege mai repede decât cred eu.

Am mai discutat un pic despre acest motiv, am glumit, am început să îi spun că toată lumea pe stradă se va mira cum de o astfel de fată frumoasă merge alături de „tataie”, şi toţi vor fi cu ochii pe noi. Diferenţa de vârstă nu era atât de mare, dar îmi plăcea să o sâcâi. Apoi i-am spus şi partea cealaltă a lucrurilor, din punctul meu de vedere.

-Îţi dai seama ce vor spune toţi bărbaţii pe stradă când mă vor vedea cu tine de mână: „Oare ce a mâncat sau ce a făcut să aibă atât de mult noroc să aibă lângă el un astfel de Înger?” La fiecare pas, în orice loc v-om merge voi fi ca un om împlinit alături de tine, Îngerul meu.

Îmi plăcea să o fac să râdă, să îi aud sunetul din glas, să îi aud vocea caldă şi moale. Eram cu zâmbetul pe buze tot timpul când o auzeam. Credeam că visez, sau poate chiar visam.
Am mai discutat o vreme despre primul “motiv” care o făcea să se gândească de două ori înainte de a fi cu mine. Mai avea motive, dar le v-om parcurge împreună să vedem care este cel mai grav. În mintea mea nu ştiam ce se întâmplă. Nu doream sub nici o formă să o „conving” că poate fi cu mine, prin a-i anula toate motivele ei reale. Aş dori ca ea să mă iubească şi atât, dar nu mă deranja să aud motive, dacă, după toate aceste motive s-ar ascunde cu adevărat un sentiment identic cu ce simţeam eu.
Al doilea motiv a fost mai dificil să îl descopăr şi să îl cred, să îl conştientiez, pentru că ea era acolo, în faţa mea, o puteam simţi, o puteam vedea, o puteam respira.
-Eu va trebui sa plec din această localitate, va trebui să mă mut departe, şi, nu văd nici un rost în relaţia asta, ne-ar încurca pe amândoi. Înapoi nu pot să mă mut şi tu nu te vei muta pentru mine acolo, deci ce rost ar avea?
Acesta era un motiv cu adevărat serios, dar nu ştiu de ce mi se părea iar atât de mic şi fără însemnătate. Eu m-aş fi dus acolo unde ar fi dorit ea, m-aş fi mutat pentru ea oriunde, dar nu puteam să îi spun încă aşa ceva. Am vrut să fiu şi mai direct, să ascund adevărul în spatele unei afirmaţii care la momentul respectiv nu putea fi luată decât ca o copilărie sau ca nebunie, dar eu simţeam cu tot sufletul meu că este adevărată.
-Orice se poate îndeplini. Orice e posibil. Aş face orice pentru a fi cu tine. Chiar dacă ştiu că o relaţie la distanţă are puţine şanse de reuşită, eu cred că nu v-om sta departe unul de celălalt mult timp. Te muţi tu înapoi, sau eu te voi urma oriunde. Am încercat să zâmbesc, din acelaşi motiv, să nu o sperii cumva, să pară o glumă. Nu ştiam încă ce simte, nu ştiam că simte ceva pentru mine.
Am făcut-o iar să zâmbească. Sunetul cel mai suav din lume străpungea aerul spre mine, îmi pătrundea în inimă şi suflet şi mă făcea să zbor, ameţit şi fără gânduri. Cerul din ochii ei, vocea ei ca un vânt calm în zbor, adrenalina din mine, totul părea ireal. Nu cred că am alt motiv să trăiesc în afară de aceste mici senzaţii dincolo de imaginatie.
Pe valul timpului fără minute, mă pierdeam pe mine lângă ea. Am dorit să o ating pe mână, să simt cât de fină este pielea ei. M-am oprit. Nu ştiam dacă mâna mea v-a tremura de emoţie, şi ea, îşi va da seama de slăbiciunea mea din inimă. Era cam devreme să simtă emoţia din mine. Am amânat clipa, am privit cerul un pic iar, am cerut aprobarea unui nou zâmbet.
Se făcuse întuneric, dar nu ne deranja. Mă simţeam excelent în prezenţa ei. Ceva părea prea bine să fie adevărat. Am obţinut un fir de legătură spre viitor, un număr de telefon, o speranţă. M-am oferit să o conduc acasă. Gândul mă ducea la un sărut plăcut, la buze împletite romantic şi accelerate de pasiune şi vis. Gândul mi se oprea aici. Mă simţeam un mic adolescent. Aşteptam de la ea să văd picături de invitaţii mărunte în partea neobrăzată a visului de iubire dintre doi îndrăgostiţi. Ea desena limita pe care puteam să merg, şi pe care puteam să o depăşesc uşor.
Am ajuns. Am vorbit puţin şi a trebuit să ne despărţim. Cu mâna dreaptă stăpână pe ea am apropiat-o de mine şi am sărutat-o pe buze, moale, plăcut. Am primit un răspuns atât de plăcut încât am crezut că plouă cu fericire şi se topeşte pe trupul meu. Mâna dreaptă am trecut-o prin părul ei superb, în spatele capului, pe lângă urechea dreaptă, apăsându-i buzele în buzele mele, cerându-i să îmi dea aerul ei să îl respir eu, cerându-i să îşi unească sufletul cu al meu.
În ochii ei păstra acea amintire a primului sărut, acel sărut fin, moale, dulce pe care şi-l dorise şi acum îl avea. Eu eram lipit de ea cu sufletul tremurând din cauza bătăilor inimii, cu buzele încătuşate în buzele ei, deschise calde. Era primul sărut, era primul vis împlinit între mine şi ea. Aşteptaserăm atâta timp pentru a trăi acest moment, şi acum era magic, dincolo de tot ce îmi imaginasem, de orice visasem. Nu ştiam care din noi este mai contopit în celălalt, nu ştiam care începe în buza celuilalt şi unde se află mâna mea sau a ei. Hainele erau un plus inutil, trupurile doreau să treacă prin ele, să se unească, să adune fericirea din noi doi.
Primul sărut, timp de o viaţă va fi neschimbat, timp de o viaţă va fi acelaşi, timp de o viaţă ne va face să fim împreună.

Uitasem motivele ei, dar acum mă loveau. Nu puteam avea acum nimic în plus decât acest superb sărut şi o grămadă de zile de aşteptare. Speram ca sărutul să o facă se se gândească la mine tot timpul, să fie acel sărut perfect care să te facă îţi mai doreşti să fii în braţele celuilalt, să te facă să te gândeşti doar la el sau ea. Mă rugam copilăreşte să existe Cupidon şi să o lovească atunci cu acea săgeată magică cu care mă lovise pe mine la începutul zilei.
Acum simţeam timpul cum trece, secunde trasformate parcă în minute sau în ore. Îmi lipsea atât de mult vocea ei, ochii ei, parfumul ei, aerul ei. Nu aveam cui să spun asta, nu puteam spune nimănui toate gândurile mele dilatate în vise ireale. Mă străduiam să trăiesc şi să par normal în ochii celorlalţi. Trebuia să plece, mutarea ei atât de departe mă făcea să devin nervos, să îmi doresc să termin tot ce făceam aici şi să mă mut acolo, lângă ea. Ar fi fost atât de simplu tot, o definiţie clasică a egoismului uman, şi în acelaşi timp singurul sens pe care poţi să îl ai în viaţă: fericirea personală.
Mintea mea a început să facă toate pregătirile din realitate pentru a mă muta, sau un plan şi mai viclean... oare cum puteam să o fac pe ea să vină aici. Cele două variante păreau atât de simple, dar în acelaşi timp atât de complicate. Pentru ea, poate a se întoarce părea ceva mult mai simplu, pentru mine a mă muta era o variantă mai plăcută, a mă reinventa, a deveni cineva în altă parte. Era şi asta tentant, puteam schimba tot din ceea ce am greşit prin a lua totul de la capăt fără greşeli.

Pas cu pas, planul lua naştere. Poate niciodată nu am fost atât de eficient în a vedea viitorul. Zăream tot, locul unde mă mutam, cu urma să ne vedem în continuare, cum urma să mă bucur de ea, de prezenţa ei în viaţa mea, de ochii ei, de vocea ei... Gânduri reale mă făceau să îmi pun tot felul de întrebări, dar le goneam. Cu siguranţă totul va fi perfect. Un singur lucru, şi cel mai important, mă îngrijora şi îmi oprea planurile ca o maşină în nămol. Oare ce simţea ea? Ce şanse erau să mă iubească aşa cum începusem să o iubesc eu? Mă întristam şi mă blocam la neştiinţa unui răspuns sigur. Nu pot risca totul aşa, pe baza unei iubiri unilaterale. Nu ar fi prima dată, dar am fost ars şi distrus de o astfel de iubire. Ea, Îngerul auriu, îmi apărea în faţa ochilor şi mă făcea să respir iar, să sper iar, să visez iar. Nu pot fi nemuritor decât în prezenţa ei. Ea mă face să simt că respir, să simt că trăiesc. Trebuie să continui să planific măcar în minte, şi să sper că ea mă va iubi, printr-o minune. În minuni credeam.
A doua zi simţeam tristeţea lipsei ei, mărită infinit de o tristeţe a dorului pe care îl simţeam pentru ochii ei, pentru mirosul ei, pentru părul ei de mătase. O parte din mine se blocase în trecut, în atingerea ei, în cuvintele ei spuse atât de real, în cuvintele ei pline de „poate”.
M-am ridicat obosit de vise simple şi curate. Eram atât de blocat în cercul acela plin de sentimente rotunde. Trebuia să simtă şi ea ceva, să întindă un mic pod pe care să merg spre ea. Copilul din mine era nerăbdător. Nu mai dorea să fie sufocat de restricţiile maturităţii şi dorea să spună tot, absolut tot, de la cele mai mici şi nesemnificative gânduri până la cele mai adânci şi interzise vise.
Am format numărul ei. Aşteptam să aud vocea aceea dulce, acea voce care îmi făcea inima să se oprească şi în acelaşi timp care mă făcea să mă simt alintat şi răsfăţat. Aşteptam cu nerăbdare. Vocea a venit. Ea era, Dumnezeule! Toţi muşchii feţei mi s-au relaxat într-un zâmbet continuu. O auzeam şi vocea mi se părea divină, incredibil de ascultat, un miracol în sine. Era un miracol că vorbeam cu ea, că îmi spunea numele, că o făceam să zâmbească şi să râdă cu mine. Acum, doar asta conta. Îngerul acestă mă chinuia cu fericire. Eram dependent de ea. Am continuat să vorbim, ore întregi. Ea era a mea si eu eram al ei. Vocea ei şi vocea mea dansau pe ringul de dans al sunetelor ca două note îndrăgostite de viaţă.
Nu ştiu cum trecea timpul, dar am uitat să dorm, să mănânc şi să respir. Dacă vorbeam cu ea nu aveam nevoie de nimic, uitam de tot. De fiecare dată când închideam telefonul îmi aduceam aminte că de câteva ore, cât timp vorbisem cu ea, nu făcusem altceva decât să zâmbesc şi să am un zâmbet desenat pe faţă, plin de satisfacţie. După ce închideam telefonul îmi venea greu să respir, simţeam nevoia să o aud, să ştiu că este cu mine iar. Mă sufocam fără aerul ei.
Zile treceau şi aburul de alcool pe care mi-l provoca aceast Înger în minte, fără să beau nimic, începuse să îmi întunece gândirea. Simţeam că mă îndrăgostesc din ce în ce mai rău, că alunec şi nu pot controla tot ce este în jurul meu. Ea era în acelaşi punct ca la început, departe, fizic şi sufleteşte de mine. Nu îmi arăta decât foarte rar câte un semn că ar începe să simtă ce simt eu. Aşteptam mici minuni, dar ele veneau doar pe partea reală, doar gândite şi calculate. Nu puteam crede că nu simte chiar nimic. Nu mă interesa să fim doar prieteni, pentru că simţeam mai mult de atât, dar aş fi acceptat orice în acel moment, doar să o aud, doar să ştiu că vorbeşte cu mine, să ştiu că măcar o secundă sunt şi eu în mintea şi sufletul ei.
Am început să am îndoieli în frumuseţea clipei petrecute împreună, în fericirea imensă pe care o trăisem. Vorbind din ce în ce mai des cu ea, am realizat că ascunde ceva. La început nu mi-am dat seama ce, dar mi-a spus. Am devenit stană de piatră pentru o clipă, am blestemat în secunda următoare. De ce oare trebuia să găsesc tot ce trebuie în această fiinţă, în acest Înger? De ce oare am ajuns iar la întrebările astea adolescentine? De ce iubirea vine doar pentru acei oameni pe care nu îi putem avea. Am tăcut, am ascultat, am încercat să înţeleg. A apărut şi ultimul motiv pentru care ea nu se putea gândi la noi, motivul care cântărea cel mai mult în tot ce urma să se întâmple.
- Eu am un prieten, cu el m-am mutat aici departe. De asta îţi spuneam că nu are rost această relaţie. Vocea ei era în continuare perfectă. Nu eram gata să renunţ la nici un vis alături de ea. Ceea ce mă interesa cel mai mult era starea relaţiei lor. Nu puteam afla, aşa, direct, dar cel mai important lucru trebuia să îl întreb.
- Şi tu îl iubeşti pe prietenul tău? Mă pregăteam de impact. Lumea mea urma să fie cutremurată de un cataclism în următoarele secunde.
- Da. Un răspuns scurt, tragic pentru mine şi inima mea, dar sincer. Mă bucura sinceritatea ei. Ce puteam face acum? Oricum eram visător. Puteam spera doar să înceapă să mă iubească pe mine, să se despartă de el, să vrea să intre în visul meu real. Ezitam să mai spun ceva. Ea a crezut că m-a rănit şi că nu mai vreau să vorbesc cu ea, dar discuţiile cu ea erau singurele mele clipe de fericire, îmi doream să nu o pierd, să rămână alături de mine, să pot să văd cum aruncă soarta zarurile, să continui să sper.
O simţeam cumva jenată un pic, dar nu avea de ce. Îmi dăduse o mică licărire de speranţă şi se simţeam vinovată. Nu avea nici o vină ea. Eu visasem de la început mai mult decât aş fi trebuit. Lunile treceau, discuţiile continuau, câteodată mai dureroase decât altă dată, dar doar pentru mine. Nu avea rost să ştie durerea mea, dar ea cu vocea ei mă vindeca de fiecare dată, fără să realizeze. Nu renunţasem la vise, nu renunţasem la visul cu ea. Era Îngerul pentru care aş fi făcut orice, dar ea era calculată, fericită în locul ei. Nu înţelegeam ce sunt eu pentru ea...De ce avea nevoie de mine? Speram ca mă va iubi, speram că există minuni.
Am trecut prin clipe grele, cu vise care trebuia să le sparg cu grijă, să doară cât de puţin se poate. Era un teren minat. Simţeam că uşile mă strâng, prins între ele. Iubirea mă apăsa cu sentimentul ei de prăbuşire şi durere şi ea mă ducea sus, cu vocea ei, cu ambiţia ei de a mă păstra nu ştiu pentru ce. În mintea mea, în sufletul meu, se crease o insulă de nebunie combinată cu speranţă dansantă, un loc unde visam cum ar trebui să fie totul. Era doar în mintea mea, dar...
... Cu siguranţă îi place de mine, mă simte aproape de inima ei, mă doreşte în viaţa ei, dar toate gândurile şi realitatea nu o pot face să meargă mai departe. Nu vrea să mă piardă pentru că pentru prima dată simte cum cuvintele mele sunt adevărate, deşi încearcă să nu le creadă. Simte că ceva este prea bine, prea frumos, exact cum ar dori să fie iubirea, viaţa ei, iubitul ei. Simte că inima îi spune ceva ce nu a mai înţeles până acum, că iubirea ei adevărată sunt eu. Simte ceva, dar îi este teamă să lase totul la iveală, îi este teamă de atâtea complicaţii. Într-o zi se va trezi şi îmi va spune la telefon: „Iubitul meu, te iubesc din toată inima mea!” şi atunci voi înţelege că va fi a mea pentru totdeauna, că toate celelalte motive nu vor mai exista. ...
Visam că sufletul ei mă iubeşte, în creştere, uşor şi sigur. Visam o realitate care nu era în inima ei. Speram ca stelele să se aşeze, planetele să se alinieze, zeii să îi arate puterea şi să îmi împlinească visele.
Discuţiile noastre erau inimaginabil de plăcute, chiar dacă vorbeam despre manichiura unei femei sau despre subiecte fără rost şi fără farmec, de la serviciul fiecăruia dintre noi. Ceva ne lega şi nu puteam să înţeleg ce. Aveam tot felul de întrebări care îmi răsăreau şi dispăreau în minte. Nu lăsam chiar tot din mintea mea să iasă la iveală pentru că aş fi amărât rău situaţia, şi în special pe ea. Gândurile mele deveniseră înveninate de gelozie. Ea era în continuare în acelaşi loc, în aceeşi poziţie de aşteptare. Doar se bucura de a fi admirată de la distanţă, de a se simţi bine într-o conversaţie cu cineva care o asculta şi care era îndrăgostit de frumuseţea ei inimaginabilă.
Cu timpul avionul viselor mele mă ridica deasupra realităţii, cream scenarii şi vise în care eu şi ea eram împreună. Îmi imaginam că exista cumva o putere inimaginabilă a iubirii care să o facă să se întoarcă la mine, să se mute înapoi alături de mine şi să îmi acorde mie o şansă la Edenul alături de ea. La fiecare pas şi la fiecare gând era şi ea prezentă alături de mine. Lumea mea reală se raporta la ea, deşi ea era departe de mine. Fiecare clipă pe care o trăiam era făcută cumva pentru ea. Telefonul devenea un mod prin care o simţeam aproape, cu voce, cu gând, cu tot.
Din când în când, ea mă aducea cu avionul viselor mele pe Pământ, într-o spirală dură, cu o cădere bruscă, cu o prăbuşire dureroasă. Îmi amintea situaţia, îmi amintea de prietenul ei.
-Nu are rost să îmi fac probleme doar pentru că vorbesc cu tine, spunea ea, în mijlocul unei conversaţii. M-am oprit. M-am speriat de înălţimea la care eram şi cât de mult aveam să cad. Visasem că pe zi ce trece începe să mă iubească, că deja eram în sufletul ei şi că visează să fie cu mine. Îndrăznisem să visez că o sărut cu pasiune, că o ţin în braţe, că îi respir aerul din suflet. Acum cădeam. Pentru ea eram doar o „conversaţie”, o persoană cu care vorbea vrute şi nevrute. Nu înţelegeam. Ajunsesem atât de sus cu visele şi degeaba? Eram oare atât de naiv?
În secunda următoare mă capta iar „speranţa”, cel mai urât chin, şi începeam să realizez că există „ceva” adevăr în realitatea pe care o spune ea, dar că există şi speranţă.
-Ce vrei? Să plec de aici şi să mă întorc la tine, aşa pur şi simplu? Să ies dintr-o relaţie bună şi să risc totul mutându-mă la tine? Simţeam supărare şi un pic de ceartă în vocea ei. Într-o astfel de întrebare vedeam speranţa. De ce? Pentru simplu fapt că s-a gândit la asta, pentru simplu fapt că a văzut varianta asta.
-Da, i-am răspuns. Vreau să te muţi cu mine, să mă căsătoresc cu tine, să fac doi copii blonzi şi plini de puf de frumuseţe ca tine.
Am spus adevărul clar, în glumă un pic, să nu o sperii de seriozitatea gândurilor mele. Nu a lăsat nimic la iveală din ce simţea pentru mine. Eram o „aventură” a gândului ei, şi atât. Eram fericit doar când îi auzeam vocea, cu ea în mintea mea, cu ea prezentă în realitatea mea. Nu concepeam să o pierd vreodată. Mă ascundeam în continuare în spatele zidului de glume adevărate.
-Nu voi face niciodată mai mult decât îmi permiţi să fac. Nu mă pot abţine din a îţi spune ceea ce îmi doresc.
Rămân oare dorinţe? Mă întrebam. Toate visele mele cu ea pot rămâne doar dorinţe, şi eram conştient de asta, dar eram prins în capcana „speranţei”. Aşteptam cu nerăbrade să îi aud vocea de miere, vocea care mă vindeca de tot, vocea care îmi aducea fericirea cu aripi albe.
Visele mele începeau să prindă aripi. Eram în plin zbor iar.
Marea era locul în care reuşisem să o aduc. Era cu mine, era în mine. Pe plaja plină de soare o priveam ieşind din apă, cu aer de copil, cu părul ud şi corpul un pic tremurând. Simţeam briza mării cum se joacă prin părul ei, cum împrăştie picăturile de apă, mici şi transparente, peste mine. Aş fi sorbit apa din părul ei, aş fi gustat soarele din ochii ei, aş fi mâncat aerul din sărutul ei ud. Orice combinaţie era posibilă în visele mele. Şi dacă plaja era plină, eu ne vedeam doar pe noi doi, liberi, iubindu-ne pe nisip, cu soarele încălzind corpurile noastre ieşite din mare, cu picături evaporate rapid din noi, cu piele pe piele caldă, arzând din umbră. Sărutul ei ar fi fost evadarea în Rai. Aş fi uitat de lume şi de tot ce înseamnă realitate. Ar fi fost împotrivă, ar fi protestat, ea, împotriva acestei pierderi de legătură cu pământul. I-ar fi fost teamă de un zbor spre soare sau spre lună, că poate mă va pierde, sau poate îi va place prea mult zborul şi nu ar mai concepe să se întoarcă vreodată.
Marea era locul în care aş fi făcut dragoste cu ea, cu melodia valurilor în minte, cu căldura din răceală, cu roşeaţa din obrajii ei copilăroşi, înghesuiţi în minte, ca un copil care îmbrăţişează şi spune că te iubeşte.

Am făcut dragoste cu ea în cameră, ascunşi de văzul lumii, cu toate nebuniile posibile, cu locuri şi colţuri sfinţite, cu îmbrăţişări pe balcon, cu dragoste pe balcon, ascunşi de haine, dar uniţi în iubire. Orice loc părea ideal să fim unul, orice loc părea o provocare care trebuia depăşită. Mă înebunea cu ideile ei, şi eu o înnebuneam cu ideile mele. Nu aş fi crezut vreodată că există o astfel de femeie, atât de frumoasă, atât de atractivă şi atât de potrivită în idei nebune, în locuri nebune, în momente nebune de a face dragoste. M-am trezit. Răsărise soarele. Am pus picioarele pe aripile unui pescăruş şi am plutit înapoi pe nisipul cald al plajei noastre. O priveam, dar eram aici, lângă ea. Am sunat-o, cu acel telefon de pe pământ, şi i-am auzit voce de departe.
Visul cu marea s-a terminat. Am început să ascult vocea ei dulce. Eram pătruns de vocea ei ca şi cum aş fi privit-o în ochi, ca şi cum aş fi ascultat liniştea mării din visul meu.
Mi-am permis să visez. E un lux rar, dar deocamdată mi-l permit. Încercam să o fac să îmi spună că mă iubeşte, dar nu reuşeam deloc, nici măcar în glumă. Era atât de strictă şi de realistă. Nu avea de ce să îmi spună, nu aveam ce să îmi spună. Mă simţeam singur în nebunia asta de iubire. Îmi răsunau în minte gândurile de la început: „ar fi împosibil să fie ea iubita mea, ar fi imposibil să fim noi doi împreună, ar fi imposibil să vorbească cu mine...” Unul din lucrurile imposibile se realizase, acela de a vorbi cu mine, acela de a fi în mintea ei şi în gândul ei măcar pentru timpul când vorbeşte cu mine.
M-a avertizat că îl iubeşte pe el, că nu vrea să îl înşele, că ... Şi apoi au început să apară în discuţiile noastre la telefon momente în care ea spunea că se plictiseşte... am realizat că eu sunt acea umplutură anti-plictiseală. Amăreala mă umplea în suflet. Erau gânduri pe care nu le spuneam ei...nu sub acea formă, nu sub acel fel.
–Tu eşti supărată pe mine? O întrebam eu, cu inima în ţepi, cu visele mele înghesuite şi presate de secunde, spre dispariţie şi disperare. Iar am început să visez prea mult, prea în faţă, prea dureros.
–Nu, nu sunt supărată, de ce? Ce ai? Am avut treabă, atât.
–Nu mi-ai răspuns deloc şi îmi era dor de tine rău. Am simţit că înţelege, că m-a înţeles. Nu ştiu daca din milă, sau chiar din plăcere, dar din momentul acela mi-a dat tot confortul de care sufletul şi inima mea avea nevoie.
  Zile treceau şi fiecare era mai grea decât cea dinaintea ei. Îi simţeam lipsa şi simţeam cum răceala realităţii se strecura peste gândurile ei. Mă simţeam iar blocat. Nu primeam acel semn care să mă facă să îmi transform şi direcţionez eforturile toate în dorinţa de a fi cu ea. O simţeam cum încet, încet, încearcă să îmi dea semne că nu simte nimic pentru mine. Poate şi ei îi era greu. Poate şi ea avea ceva remuşcări, prinsă între iubirea sigură şi comoditatea vieţii alături de cel iubit de mult timp şi un sărut în noapte alături de mine, chiar dacă preferinţele şi tot se potrivea între noi, realitatea spunea altceva.
     Privesc pe geam, spre apartamentul, spre geamul, la care te-am visat. Am văzut că eşti acolo, în visul meu. Am privit, cu curiozitate, să văd cât de mult seamănă cu ce am visat. Am încremenit. O lacrimă s-a scurs pe obraz.
      Am început să îi scriu o scrisoare, combinată cu vise şi durere. Poate aşa mă va auzi cumva în adâncul inimii ei.
     „ Cât de mult aş vrea să adun toata durerea ta în lacrima pe care o sărut. Ma privesti, fericită ca sunt lânga tine, tristă ca sunt lânga tine. Zâmbesc şi zbor când simt fericirea ta, dar, apoi, îmi târasc trupul prin flăcari când îmi dau seama că suferi. Eşti jumătatea mea şi doare.
      Un copil, întotdeauna un copil...
   Cu ochii în lacrimi. Copil. Stau şi arunc, cu fiecare clipă trecută, sperante pe geam. Clipă cu clipă, eu zbor spre tine, cu gând, cu iubire, cu fericire, dar fiecare clipă de speranţă cade, afară, pe geam. Fiecare picătură e o lacrima simplă de cristal care se sparge, unică, dureroasă.
   Îmi amintesc când te sărutam, în obrajorul tău moale...când capul tău, o bijuterie mică şi caldă de pluş, începea să îşi cuibărescă aroma copilarească în acel colţ al pieptului meu care nu ştiam că există, dar care era făcut pentru tine.
   Aşa supravieţuiesc fără tine, aşa mă străduiesc să visez fericire în timpul durerii. Azi sunt cu tine, şi mâine, şi-n orice moment. Am lacrimi ce aşteapta să îţi spargă fericirea de tristeţe. Am lacrimi ce pot sa prindă gust doar când alunecă uşor pe obrazul tău, din sufletul meu în sufletul tău.
    Cu ochii în lacrimi. Copil. Aş vrea să privesc prin ochii tăi disperare trecută, disperare prezentă, ca înt-un izvor de dorinţă şi iubire. O clipă vreau să uit ce văd că vezi, măcar o clipă să văd că ochii tăi lăcrimează când ştiu furtuna din mine. Tăcerea o am cu mine şi o ascult, dar nu îmi şopteşte acum nimic, o clipă, când văd ce vezi. E fericirea ta, în mine, aleargă şi zboară. Şi iar ascult tacerea.”
    Mă întrebam ce va înţelege, dacă va începe oare să simtă cum cresc gândurile mele în ea, felul meu de a iubi, în ea. Rămân unul din acei bărbaţi care o admiră, care au sărutat-o, care i-a fost drag, şi atât?  Speram să declanşez avalanşa aceea de
     Nu a înţeles iubirea mea. Ea un Înger a lovit cu bestialitate în Bestie. Ea un Înger a scos sabia plină de suferinţă şi a înfipt-o în inima mea, şi a plecat. Încercam să mă reculeg. Încă mai credeam în minuni, mă rugam ca o minune să se întâmple. Dar nimic.
     Mi-am făcut bagajele şi am plecat. Aveam cale lungă până la ea. Un drum plin de lacrimi de ploaie şi copaci dezgoliţi de suflet. În fiecare clipă mă gândeam ce se întâmplă cu mine, de ce am plecat spre iubire, de ce oare risc drumul ăsta spre ea. Am părăsit totul şi am plecat spre tot ce înseamnă nou, spre iubirea ei. Speram iar, şi poate greşeam iar.
     Am trecut de câmpie, am trecut de munţi, şi iar de câmpie... Drumul îşi arăta colţii în durerea din ochi şi de spate pe care o începusem să o am. Conduceam de o zi aproape şi tot nu ajungeam unde trebuie. Fizic drumul meu se terminase de mult, dar la ea încă îmi era greu să ajung. Am sunat-o, dar nu a răspuns. Devenise ceva obişnuit în ultimul timp. Nu ştia că eu sunt în oraşul ei. Trebuia să insist, să aflu adevărul, să văd ce se întâmplase. A răspuns într-un final. I-am spus că sunt aproape de ea. A părut surprinsă, dar a acceptat să se întâlnească cu mine. Nu era cum visasem, cum îmi închipuisem, dar era în esenţă acea întâlnire pe care mi-am dorit-o. Trebuie să îi spun tot ce simt, să o conving, să îi cer sufletul.
       Întâlnirea era într-un parc pe malul unui râu. Eram nervos, cu un buchet de flori în mână, cu chipul prin de griji, cu iubirea mea atârnată în mâna stângă, şiroind din ochi şi din inimă.
        - Iubita mea, în sfârşit ne vedem. Ochii ei era ca două cuburi de gheaţă. Am început să simt fiori reci. Am venit oare degeaba? Nu mai conta acum nimic. Am stat pe malul râului cu ochii în ochii celuilalt. A început să îmi explice că nu ar ieşi niciodată din relaţia în care este, pentru nimeni, şi pentru nimic, că îl iubeşte, aşa cum îl iubeşte, dar îl iubeşte pe El. Am rămas cu greutăţi în ochi, cu plumb în picioare, cu ochii aţintiţi în ochii ei. M-a chinuit iar, spunând că simte ceva pentru mine, poate chiar iubire adevărată, dar nu are voie să simtă, nu îşi permite luxul de a fi visătoare şi nerealistă.
        -Am venit să stau aici, în oraşul tău, să lucrez aici, să fiu alături de tine. Am părăsit toată viaţa mea de acolo pentru a fi cu tine.
          A înţeles. A rămas cu privirea îngrijorată. Apoi s-a gândit şi mi-a dat un răspuns clar.
       Visez încă Îngerul care coboară asupra mea, care mă vindecă cu vocea şi cu privirea. Îngerul care se aşează asupra mea, face dragoste cu mine, face copii blonzi şi creţi cu mine şi mă face fericit în Rai. Ea e Îngerul care stă acum în pat lângă Bestie. Ea este Îngerul care se schimbă în Bestie, iar eu, Bestia schimbată în Înger de iubire, îmi iau zborul spre cer. Acum sunt rece, acolo sus, privind Bestia în hainele ei de Înger.
      Am iubit-o şi am dat tot. Sufletul meu atârna, sfâşiat de cuvintele ei. Eram la picioarele ei şi alunecam mai jos, trupul sub pământ, în suferinţă. Restul din mine zbura în vise spre cer. Eram Înger şi ea...
       Ochii tăi sunt vis, chipul tău o fereastră spre nemurire, părul tău razele soarelui de vară care te arde, iubirea ta, o cutie imposibil de deschis.

+++++++++++++++++Sfârşit