Undesc

   Simt nevoia unui urlet nebun, dar gura se închide, ca şi a ta, ca şi a lor. Aş lua cuvintele şi le-aş pune să facă dragoste, să se unească, să sară peste graniţa sensului lor şi să transmită două sensuri în unul.
   "Fără suflet eşti!" Spunea cineva care îmi are sufletul. Normal că sunt fără suflet, e la tine de prea mult timp. Te chinui tu să mi-l dai înnapoi, dar cred că nici înainte nu îl aveam întreg. Acum câţiva ani buni ar fi fost un compliment să ştiu că nu am suflet. Am sunt uimit, dar era un lucru care îl ştiam. Sunt curios de acum încolo ce va fi... un om fără suflet, confirmat fără suflet... Hm! Poate devin nemuritor...adică nu mai am suflet să pierd, deci nu pot muri. Ce logică perfect filozofică.
În urmă cu ceva timp mă oboseam simţind ce este în jur. Acum nu mă mai oboseşte nimic. Ce aş putea face acum, când nu mai am suflet? Să scriu iar despre micuţa mea chinezoaică, dar să îi arăt că nu am suflet...
Vrei să filozofăm despre asta mai încolo?

Brunose

Prea multe informaţii, prea multă oboseală, prea mult tu. M-am aplecat peste mine, ca întotdeauna în lumea asta, ca un robot care vrea să cunoscă mediul şi tot din jur. E ca şi cum aş privi doar, un ochi care vede ce se întâmplă şi se minunează că are controlul unui trup. Până şi trupul ăsta e tot ceva din mediul înconjurător, şi de mici cercetăm ce se întamplă cu el, ascultăm cum se aude în el, vedem ce reacţii are la tot ce îi facem.  Cât de ciudat e totul. Dacă nu ar exista credinţa asta am fi doar un film care se poate termina cu un scris negru pe un ecran negru. Nici măcar când scrie "sfârşit" nu putem vedea. Priveşte în istorie, câţi oameni erau născuţi doar pentru a face pe alţii să trăiească. Unii erau născuţi pentru a avea o moarte pentru un ideal, alţii pentru a avea o moarte fără să ştie de ce... dar toţi murim, corect? Nici nu ar fi amuzantă viaţa dacă nu ar fi etapele astea normale: naştere, casătorie, moarte. Unii au scris în calea lor altceva...moarte în accident, moarte de boală...sinucidere...stupid. Câte minute crezi că mai ai din filmul vieţii tale? Ai filmat tot?

Hasme

Am privit cum se lumina în ochi şi trup. Discuţie simplă şi banală: "ce fac ai tăi?...ce fac ai mei?". Mă întrebam pe mine cum mai îmi bate inima şi de ce? Pentru o secundă îmi aduceam aminte cum făceam dragoste, cum alergam după ea în fiecare colţ ca să o pot înghesui. Acum era atât de frumos şi simplu, cu răceală adunată în fiecare colţ. Gândeam şi uitasem cum era să simţi. Cum era oare să gândeşti prin simţiri, să te trezesti că totul are culoare, că totul are puls şi totul este deosebit? Am amintiri pline de ceaţă cu momentele alea. Era odată... Poate din cauza asta toate poveştile încep aşa: "a fost odată ca niciodată..." Toate au rădăcini în trecut. Amintirile devin lustruite de imaginaţie în felul în care vrei să rămână, sau pur şi simplu le distrugi pentru a nu mai retrăi clipele pline de sentiment şi fără gânduri.
Nu îmi aduc aminte decât mâna ta cu parfumul ei specific, combinat cu aroma unui parfum din şerveţele umede, care ar fi mirosit la fel pentru toţi, dar nu aşa cum mirosea pe mâna ta dulce.
Şi ce dacă a fost tot cum a fost... Un singur lucru îmi venea în minte...timpul. Dacă ar fi fost acum ca atunci, dacă am fi în aceeaşi zonă temporală. Am reuşit să mă educ prin abstinenţa cuvintelor din tine, să fiu altfel, să fiu cu gândul, nu cu sentimentul.
Îmi şopteai că totul e la fel. Eu visam ca mai demult. Tu erai acolo, eu doar priveam şi scriam scenarii neauzite şi niciodată scrise.