Bătălie

 Stau şi privesc timpul cum trece. Acum mai încet, apoi un pic mai repede, şi iar încet. Îmi este teamă de mine, de timpul petrecut cu mine. Am căutat iubirea în toate cotloanele din mine şi nu am găsit decât semne prin care să mă conving. Nimic mai mult. Timpul este ca imaginea pe care o vezi pe geamul unui tren, plină de ceaţă şi culori întinate. Mă căutam pe mine, fericit şi plin de speranţă. M-am găsit în colţul unei camere întunecate, plină de mirosuri şi cu pereţii negrii şi slinoşi. Eram pe jos, încercând să mă joc cu pământul de pe jos, să îl ridic în văzduh şi să îi dau forma viselor mele vechi şi perfecte. Am vrut să plec din camera asta, dar era camera viselor mele. Eu eram unul din vise, dar visul meu era să mă ridic din conştientul somn în care mă păstrez uşor conservat. Vreau să simt acceleraţia viselor multe şi regretate, neapucate de picior în zborul de lângă un vis mai mare. Visul vieţii mele este cel mai mare vis pe care îl pot trăi, cu importanţa cea mai mare, cu gravitatea cea mai mare, cu tenta de coşmar sau de vis frumos pe care doresc eu să îl am. Îmi este teamă de mine, de pasul pe care îl fac îl fiecare zi în întunericul vieţii, cu visul asta pe care îl modelez eu, cu mintea mea, cu faptele mele, unele controlate, altele imposibil de controlat.
   Nu ştiu câţi dintre voi mai trăiţi în lumea mea, dar eu sigur trăiesc în lumea voastră.

Vise din tine

Vise din tine, trecute de departe, vreau să le simt în ochiul de lumină din suflet.

Mă faci să lunec departe, degeaba, pe o planetă fără moarte.

Iubit şi iubită, mă faci să cred că viaţa e un caracter, şi mă pierd.

Ai lacrimi, să desenezi viaţa prin trăiri, şi zâmbete pentru fericiri.

Ascunde-mă, repede, în focul lumânării din zid, eu plec.

Nimeni, nisip şi nor de aer, fără răbdare de mesaj, fără culoare, mă aşez.

Mai visez o dată la trecut, la frumoasa mea noapte de lux în Paradis.

Sunt lungul minut de sărut, cu transpiraţie, hormoni şi pleoape închise.

Despic luna cu o dorinţă, crestată la vârful unei săgeţi făcută din vis.

Decalţ papucul legat de iubire, pândind visul împlinit cu ciob de regrete.

Sufoc chipul fecioarei din tine cu perna unei lacrimi căzută şi înecată în lac.

Ai frig în aerul pe care îl articulezi în cuvânt şi ochii tăi sunt raze de zăpadă.

Prind fără să înţeleg, fluturi îngheţaţi din tine, cu grijă, cu teamă, să îi păstrez în vară.

Nu mai întreb frigul de ce te-a adus aici, doar încălzesc camera cu soarele din mine.

S-a rupt inima desenată pe podea cu creta, sângele din ea a îngheţat lacrima din mine moartă.

În genunchi în faţa iubirii

Am uitat umilinţa departe,
şi ignoranţa pusă sub lumina unui tablou.
Îmi doream să mă primeşti în Rai,
dar sângele mă alerga pe alte cărări.
Gândul nu doream să-l aud,
dar plăcerea mă invita în Perfect.
Am îngenunchiat de fericire,
cu fericirea ta ascultând-o din mine.
Uimit am privit cum cobori,
Şi Fericirea în braţele mele.
Te doresc cu privirea în privirea mea,
Şi azi şi mâine, toxic în mine.
Pe plaja de amintiri mute,
Tânjesc prezentul iubirii.

Alunecând parţial

Parţial degeaba,
Prin lumina caldă privesc,
E frig afară, în tine, pe obrazul tău.
Parţial te văd,
Cu alb de nea pe umeri,
Din jocul gândului tău,
din nervii tăi nestatornici de iarnă,
din calmul nervului meu prins în uşă.
Parţial am un rost,
Pe pământul de sub picioarele tale,
Pe pământul negru din ochii lor.
Parţial mă repet în a nu simţi,
Şi nu te simt lângă mine,
Nu te aud prin mine,
Nu văd trupul meu lângă trupul tău.
Parţial te visez,
Dar visul nu-l înţeleg.
Ating lumina, să simt, să trăiesc.

Verde

Ai verde,
Primesc orice privire frumoasă,
Din ochii tăi în ochii mei.
Alerg pe asfatul dintre noi,
Cu voce tare, cu privire beată.
Ai verde,
Te îmbrăţişez cu coastele,
Iubire divină, sunet strident de bătăi din tihnă.
Pe un luciu îmi alunecă umezeală,
Trup îngropat în trup, cu sunet şi multă odihnă.
Ai verde,
Prea mult verde din sufletul meu,
Alunecat în tine, abur din destin,
Fără lacrimi şi nebunii pline de rechini,
Ai verdele din ochii mei
stors între genele tale.
Îţi curg lacrimi verzi,
Iubito!

Ochiul galben

   A fost odată ca niciodată un băiat care visa să zboare... Aşa începe povestea unui vis în care viaţa te învaţă că a zbura nu înseamnă întotdeauna că trebuie să ai direcţia spre nori. Am privit în ochii ei o tristeţe, o dorinţă, ca pentru prima dată să îi scriu ceva, să o fac să simtă că este din lumea mea. Eu ştiu că niciodată visul meu de a zbura în sus, ca şi scrisul meu de acum, nu se va apropia de visul ei de a zbura lin şi uşor ca o frunză spre pământ, trist ca un sfârşit, dar atât de frumos ca un nou început. Va citi, se va lumina şi va critica lumina care îmi trece prin ochi, dar la final va zbura cu mine, şi asta e tot ce îmi doresc.

    Plimbam amândoi culorile toamnei în ochi, prin aer curat şi fiecare în singuratatea peşterii lui de gânduri. Soarele era relaxat pe feţele noastre şi spunea ultimele jumătăţi de temperaturi de vară cu o voce răguşită.

    Am văzut scaunul cu două locuri şi mi-am spus că un loc mai bun nu putea fi pentru a privi mulţimea, copiii, viitorul. Imagini vechi îmi treceau prin ochiul minţii, cum îmi imaginam omenirea, ca un roi de fiinţe, cele tinere se nasc, sunt în faţa roiului, cresc şi ajung în mijlocul lui, şi apoi alunecă spre coadă şi mor, dispar din roi. Atunci m-am întrebat, în toata această imagine, cam cum aş desena pe cineva care ii influenţează pe ceilalţi dincolo de bariera timpului, şi după ce dispare fizic din acest roi de fiinţe haotice? Aruncă o piatră înaintea roiului, un fel de piatră de referinţă, ca o bornă de kilometraj, pe care toţi o vor citi şi se vor orienta după ea în orice moment în timp.

       Pe scaun stau singur, cu ochii galbeni de frunzele unui singur copac, grăbit să aducă toamna. Frunza obosită a alunecat şi renunţat la ramura care l-a hrănit atâtea luni... sau invers? O priveam cum zboară, dar zborul ei era lin, negrăbit de vise şi fără un loc anume în care ar fi dorit să ajungă. Nu se compara cu visele mele, dar fără îndoială că drumul era la fel de plăcut: zbura. Plăcerea zborului poţi să o simţi oricum, viaţa poţi să o trăieşti oricum, fie că ai o ţintă, fie că doar zbori spre final. Conteaza doar compania frunzei tale pereche. Cat de putine frunze sunt atat de norocoase sa isi gaseasca perechea si sa zboare fie spre nori, fie spre pamant.

    Încă o aşteptam, cu ochii la frunza trasă de gravitaţie, cu locul liber de lângă mine, cu ochii galbeni de frunze fără vise...

Poem Divin

Şi dacă mă pierd în mulţime,
Cu ochii desprinşi din tine,
Prin gust dulce şi amar,
Mă clatin lovit în privirea ta,
Divin din Divină.
Pe umerii tăi lăcuiţi de dragă lumină,
Stau trist, oftând acel "niciodată",
Cu mintea plină de nămolul iubirii din vise,
Cu încarcerate păreri şi cuvinte, pe loc interzise.
Stropi din apa plouată îmi cântă în urechi,
Ştiind ca întotdeauna, viitorul,
Vrajitor al lacurilor scumpe.

"Cum ar fi dacă..."

   Pe malul acesta nu se mai vad multe lucruri verzi. Totul pare atât de ros şi distrus de globuri mari de sticlă sparte, globuri pline de vise de zi, pline de vise întrerupte în timp ce se năşteau. Am să odihnesc un pic aici, să număr cioburile, să număr cuvintele pe care le aud în jurul meu. Îmi este uşor să mă relaxez acum, cu privirea într-un loc cu nori. Am aşteptat un soare puternic, dar acesta a vrut să plec cu toate visele mele, de partea cealaltă a acestui râu.
   Mă plimbam şi priveam în apa ochilor tăi albaştri. Am privit prea mult şi am început să mă scufund în ei. De partea cealaltă, în adâncimea apei lor, mă înecam încet pentru că nu ştiam să înot în vise atât de frumoase. În camera asta am început, înotând, să plantez o grămadă de vise în care numai eu credeam. Ţi le povesteam şi ţie, Ochi Albaştrii, şi credeam că fac valuri de bucurie cu fiecare cuvânt pe care îl spun, dar nu era aşa. Simţeam cum înot într-o apă foarte rece, dar tot nu credeam că visele mele nu pot încălzi sufletul tău pe care îl ştiam visător. Aşa îl ştiam, aşa îl credeam, dar încă nu ştiu ce este...loc rece pentru mine sau doar un drum lung până la fericirea mea. Am învăţat multe despre mine şi despre viaţa mea din zbaterea mea în camera albastră a ochilor tăi. Să îţi spun visele... de acum încolo... şi voi începe cu "cum ar fi dacă"...

"Cum ar fi dacă" mă plimb cu tine în parc, şi vorbesc cuvinte înşirate infinite despre ziua ta petrecută cu mine şi despre ziua mea petrecută cu tine, despre viitor planificat mărunt, cu bani economisiţi şi decizii aparent scumpe. La doi paşi în faţa noastră este un copil, alergând fără oprire şi zgomotos ca şi mama lui. Eu închid ochii şi mă uit adânc în albastrul ochilor tăi. Mă trezesc acum, dar fug iar, acolo. E viaţa mea de peste ani, şi tu o vezi cu mine. Ştiu că te sperie, dar totul pare dincolo de orice fericire, maximă, posibilă. E visul meu din vis. Pentru o clipă, realizez cât de norocos sunt că eşti realitatea din vis. Nu vreau să mă trezesc şi continui să îţi ascult vocea, linia ei melodică mă face să sper şi iar să sper. Să sper că nu îmi vei părăsi visul. Să sper că nimic nu mă va despărţi de tine vreodată.
 
  Azi nu am mai visat. Mi-am permis luxul de a mă relaxa în vocea ta, ca într-o adâncă baie caldă, făcută înainte de ultima bătălie a unui legionar. Am savurat fiecare inflexiune a cuvintelor tale ca şi cum ar fi fost ultima secundă din viaţa mea. Am savurat tonul, nuanţa, cuvintele... ca şi cum aş fi făcut dragoste cu ele, prin buzele tale şi prin aerul care ieşea din tine. Aş fi vrut să îţi acopăr buzele şi să-ţi opresc cuvintele cu săruturi. Visam asta, mai ales când îţi auzeam supărarea din voce.
 
   Azi vreau să visez, dar nu te găsesc, nu mă lasă gândul. Se scufundă totul în jurul meu şi mă pierd pe mine.

 "Cum ar fi dacă" aş fi în toate visele tale, aşa cum eşti tu în visele mele. Ar trebui să fi un pic obsedată, un pic geloasă, plină de iubire, cu mine în tine la fiecare pas. Aş vrea să merg cu tine la Roma, să ne plimbăm lângă "Fontana di Trevi", să aruncăm o monedă şi să ne punem amândoi aceleaşi dorinţe. Aş vrea să mă arunc în genunchi in biserica Sf.Petru şi să mulţumesc pentru că eşti lângă mine. Aş vrea să te ţin de mână alergând spre patul nostru din hotel pentru a face dragoste, pentru a fi doar noi doi. Cum ar fi dacă dorinţele mele ar fi azi realitate. Poate aş îndrăzni să visez mai mult.

   "Cum ar fi dacă" acum ar suna telefonul, şi vocea ta mi-ar da statistica peste cap, şi nu mi-ai spune că îţi era dor de mine, ci doar ai căuta un motiv să mă auzi, şi te-ai ascunde după o perdea de cuvinte mici şi multe... Atunci aş înţelege că mă iubeşti tu, chip de gheaţă. Dar ochii mei sunt plini de păianjenii aşteptării, şi tu nu suni, şi eu ezit să fiu doar cel ce iubeşte şi aştept să fiu cel iubit... Dacă.

   Pe picior de plecare am vrut să mă întreb unde mă îndrept şi de ce. Am rămas cu ochii în loc, în spaţiul destinat nimănui, şi am ezitat decizia de a merge pe drumul drept. Pe retina mea desprinsă din filme se derulează un vis, un vis ce cuprinde cinci minute alături de tine. Cele cinci minute au greutate şi influenţă din trecutul nostru.
    "Cum ar fi dacă" te voi întâlni în acelaşi loc în care mâinile tale mici şi dulci mă respingeau să nu te sărut, şi tu vei sări în braţele mele într-o îmbrăţişare plină de iubire, surprinzătoare şi caldă? Eu nu aş crede, aş spune că visez când aş primi buzele tale în buzele mele, rozul lor uşor uscat în moalele roz al meu. Nu m-aş opri din sărut, pentru că aş ştii că visez. Te-aş ridica în braţe şi te-aş face să mă îmbrăţişezi cu picioarele, cu sărutul tău năvalnic cu tot. Nu aş mai visa clipa de mâine şi nici nu aş mai regreta clipa de ieri, dar m-aş infinge cu unghiile mele, sângerând de plăcere, în zidul tău  de iubire, să las urme, să nu mai pleci, să nu mai existe decât clipa sărutului şi a iubirii de acum.
    Am început să te simt aproape de mine, cu zâmbetul şi cu jocul tău nebunatic. Imi lipseşti mult când nu te aud, când nu te văd... Nu înţeleg de ce.
     "Cum ar fi dacă" voi apărea în faţa ta, transpirat şi obosit de dor, cu privirea pierdută şi cu suflarea tăiată de la alergat? Să vin de acolo de unde ştii că sunt, de departe, să vin doar să te văd, doar să mă scufund în ochii tăi divini...
     Tristeţea se pare că nu vrea să mă părăsească. Nu eşti aici, doar vocea ta mă tulbură din când în când, şi un sunet surd al semnelor ascunse de la tine. Aş vrea să deschizi mai repede poarta spre inima ta, dar azi, ca şi ieri îmi spui aceleaşi cuvinte sincere pe care speranţa din mine nu vrea să le înţeleagă..."eşti doar un amic pentru mine" ... Şi eu, îmi adun inima împrăştiată, iar, pe podeaua rece, o adun şi o plâng, păstrând o lacrimă cu care să unesc toate părţile sparte din ea. Încă mai sper în tine, chiar şi aşa cu inima cârpită.
      Care ar fi motorul care mă face să funcţionez? Gândul ăsta că viitorul arată mai bine decât prezentul, poate? Sunt vinovat de tot ce este anormal în gândurile mele, dar gândul la tine îmi apare ca fiind cel mai normal, cel mai liniştitor. Îmi aduc aminte de ambiţia ta, de acea ambiţie care te face atât de îndrăgită în ochii mei. "Cum ar fi dacă" iubirea mea ar planta o sămânţă în inima ta, şi ar creşte şi te-ar face să mă iubeşti enorm, dar în acel moment ai începe să vezi că nu mă poţi avea, că nu sunt şanse, că nu văd suferinţa ta? Aş vrea să te văd cum îţi foloseşti ambiţia să mă ai, să foloseşti tot ce ai la îndemână pentru a mă avea, nu pentru a mă cuceri...de cucerit, deja te-aş iubi...



....to be continued.
   

Scorched

Clatin,
 Privirea se plimbă singură pe peretele tău,
Ai întrebat "de ce?" şi am răspuns
"Nu am de ce..."
Pe partea dreaptă îmi aduc aminte privirea ta,
Ameţit doar de mine,
Fără suflet în interiorul meu ros.
Fără riduri pe chip, din zâmbet, sau lacrimi.
Dansezi în vis, un dans uitat de visele mele,
Te amesteci cu mintea mea rece,
Aluneci pe partea ta fără rost.
Peisaj fără viaţă, aşez sub braţul tău,
Nu mai întreb nimic, doar cuvâtul "Curiozitate",
Unde s-a născut şi unde este îngropat.
Apune frica de viaţă odată cu frica de moarte.

Dialog cu Noi

  Dincolo de zidul peste care mă uit sunt concepţii şi canale pline de valuri apoase. Fiecare din ele ne poartă în acelaşi loc. Îndrăzneşti să faci azi ceva ieşit din regulă? Mergi pe mijlocul străzii şi pari nebun, şi vezi cum te simţi după. Şi ce dacă rişti să fi rănit, dar măcar ştii că ai fost împotriva regulilor. În fiecare zi încalcă o regulă până ajungi să le încalci pe toate. Toţi merg într-un sens, pe acelaşi făgaş, şi par fericiţi ca nişte oi care pasc în turmă. Turma le asigură visul de mâine, uitarea morţii iminente, asigurarea cu urmaşi prinşi în aceleaşi canoane. Totul e atât de simplu. Pozează-te împotriva regulior şi arată-mi şi mie ce ai făcut, atunci te voi recunoaşte şi voi veni alături de tine, voi fi şi eu împotriva regulilor, voi fi şi eu un nou om. Te voi recunoaşte din o mie şi îmi voi opri privirea în ochii tăi, îmi voi propti sufletul în zidul tău şi te voi recunoaşte.
  

Dincolo

  Pe dimensiunea asta îmi făcusem şi eu comanda. Trebuia să lupt cumva să ies din lumea asta şi îmi căutam un loc de odihnă. Aveam timp destul să supraveghez calea pe care urma să o urmez. De câte ori te întrebi dacă gândul îţi spune adevărul? Propriul tău gând, o formă educată de mediul şi obiceiurile din jurul tău, este propriul tău duşman de moarte. Cum poţi să nu îţi asculţi gândurile, când ele sunt singurele persoane cu care poţi avea o discuţie de încredere? Corpul ar vrea să părăsească cumva mintea, în orice fel posibil. Fie că ies împreuna, prin moarte, fie că se desparte definitiv mintea de trup prin uitare, ameţeală şi alcol. Care din variante le preferi? Desigur pe cea care îţi permite să repeţi experienţa.
   Din curiozităţi în curiozităţi alunec spre cunoaştere. Vă voi depăşi în înalţime cu grosimea cărţilor de sub picioarele mele. Vă voi privi de acolo de sus, din podul cu gânduri şi voi uita de trupul meu, fără alcool şi fără moarte. Îmi este dor de o discuţie filosofică despre moarte, bine şi rău. Sper că voi găsi plăcutul prieten sau prietenă care să se aşeze cu lupa lângă mine pentru a studia lumea.

Elpis

   Personajul cel mai ciudat din mine a plecat. Acum am rămas călare pe clipa de acum. Am învăţat lecţia, dar a fost cam lungă ora de predare.

    Pe malul celălalt am lăsat visele. Pe barca asta sunt doar eu şi secunda numită „acum”. Nu ştiu cum mă voi descurca fără vise, fără să pot să îmi imaginez cum totul se materializează plăcut în ceva şi mai plăcut. Am reuşit atâtea vise să le transform în realitate încât lumea mea a devenit un vis şi realitatea a rămas un râu la care mă uitam cu indiferenţă. Am visat că voi fi fericit lângă chipul tău atât de frumos, am visat că pot avea acel inimaginabil perfect, prins în mrejele dulcilor tăi ochi. Realizez cu greu unde am greşit. Visele alunecă uşor spre nebunie, spre zbatere pentru un scop aparent pueril. Am dorit să am imposibilul. Imposibilul este un cuvânt de care mă leg când nu pot sau nu mai vreau să ating ceva, să îndeplinesc un scop. Mă confrunt cu o dilemă supremă. Vreau să renunţ la tine, nu te mai vreau, dar în fiecare dimineaţă îmi pun o dorinţă unică, şi anume aceea de a îmi realiza visele cu tine, toate visele cu tine. E un paradox prins de un vârtej de iubire adevărată. Un dans de iubire şi ură plin de farmecul vieţii.

    Azi urăsc că te iubesc şi mâine iubesc tot ce urăsc la tine. Dileme fără rost încâlcite într-un creier dornic de alcool şi uitare. Aprinde şi pentru mine o ţigare să mă ajungi din urmă şi priveşte ca toţi ceilalţi trupul meu de acum ca o mulţime de kilograme de carne care urmează să putrezească sub viermi de iubire.

     Speranţa, ultimul blestem, va desena câte un tablou pentru mine de partea cealaltă a apei numită realitate. Speranţa îmi va lăsa o portiţă de visare spre tot ce am visat cu tine, iubita mea.

Poem

Mă aplec spre tine,

      lipind din mine ani,

Mă aplec greu, 

        cu timpul în mână, 

    Cu gândul distins din viitor,

Cu vocea copilului rupt din trecut.

Pe aripile părului tău din raze de lună,

     Cu ochii în crengi de vise,

     Îngheţat de viitorul de azi,

Visând la cuvintele tale magice de mâine.

Să mă iubeşti tu,

Cu sufletul, cu gândul, cu trupul.

Îngerul şi Bestia

Din colţul meu pierdut pentru vecie am găsit, pentru prima dată, un sens. Nu vreau să dau greş, nu vreau să pierd nimic, dar sunt vise ca acela de a zbura. Mai bine visez să ajung cât mai sus şi să am de unde să cad, decât să nu visez deloc.
 
Pe banca bibliotecii savuram o carte care îmi punea fiecare muşchi al creierului în mişcare, şi, mă făcea să mă avânt din ce în ce mai adânc în contemplarea nemuriri, în contemplarea definitivă a viziunilor oamenilor asupra morţii. Biblioteca, chiar dacă avea mulţi cititori, mă făcea să mă simt liniştit.

Din când în când îmi aduceam aminte să mai ridic ochii, să văd dacă există, cumva, o fată frumoasă cu care să pot să schimb idei sau cu care să pot să mă sărut îndelung pentru următoarele luni. În ultimul timp nu văzusem nici o fată care să merite atenţia mea, sau care să corespundă acelor vise ale mele. Eram liniştit şi citeam idei enervante, scrise de scriitori care au trăit acum cinci sute de ani, dar care spuneau ceea ce crezusem eu că descoperisem singur din propriul fir al gândirii sau din contemplări şi întâmplări personale. De ce oare mai stăteam acolo? Eram în aşteptarea femeii perfecte? Începuse să îmi placă să mă afund în literatură în locul ăsta public. Aproape că interesul meu pentru orice fată, oricât de frumoasă, ajunsese la zero.

Citeam pagină după pagină, încercând să văd un sens, şi, cu cât credeam că am găsit sensul, a doua zi căutam unul nou. Mintea mi-o lua razna de fiecare dată, în mii de direcţii, pentru a putea să trăiesc.

Citeam filozofie şi visam că uşa se deschide, pe ea intrând o fată, acea fată, fata perfectă. Am aşteptat, liniştit, sigur că pe uşă va intra acea fiinţă, acea femeie care îmi va purta visele în suflet şi în inimă. Din acele vise va naşte copii mei. Pe câmpul cu vise alergam şi alergam. Pe uşă intrau fete frumoase, brunete şi blonde, roşcate şi creţe, dar nici una nu mă atrăgea. Una citea o carte pe care nu aş fi citit-o niciodată, cealaltă nu avea ce căuta acolo, şi ultima părea perfectă, dar nu mă atrăgea cu nimic.

Goticul din mine aştepta o minune, un înger. Nu a trecut mult timp şi uşa s-a deschis. A intrat Ea, o fată simplu îmbrăcată, cu blugi albaştri, un tricou alb cu imprimeu modern, un chip de om, cu ghetuţe cu talpă joasă, negre. Când am văzut chipul, ochii, privirea, zâmbetul, trupul de sub haine, am simţit cum universul începe să capete sens. Acum ştiam de ce apele trebuie să curgă şi de ce este marea albastră, stiam de ce norii sunt albi şi cerul albastru, de ce totul în jurul meu trebuie îndoit, modificat, aranjat în aşa fel ca eu să o cunosc, să pot vorbi cu ea, să pot să visez în ochii ei.

De la intrare zâmbetul ei m-a blocat, mi-a oprit inima din bătăile ei normale, facând-o să sară câte un ritm, să adauge încă două, să sară trei şi să o ia iar de la capăt. Am privit în ochii ei o clipă, o clipă care părea o eternitate, o clipă pe care mi-o doream infinită, prelungită până la moartea mea. Nu devenisem morbid, dar simţeam că finalul care urma din cartea filosofică pe care am citit-o nu putea să fie decât ăsta. Visasem mult la nemurire, indiferent la gândul morţii. Acum îmi doream să fiu muritor, cu teamă în suflet.  În tot timpul care mai îmi rămânea să îl mai trăiesc de acum încolo, îmi doream să pot să fiu lângă ea, lângă acea femeie care simţeam că îmi dă sens în viaţă. Am privit-o mai mult. S-a aşezat în banca din faţa mea. O ocazie în plus dată de providenţă. Mă pregăteam de impact, de gândurile acelea multe care mă făceau să iau sau nu o decizie, să încep să vorbesc sau nu despre ceva, să scornesc sau nu un mod unic, romantic şi plăcut de a mă introduce.

Lumina soarelui pica uşor pe părul ei de aur. Ochii ei erau dulci, de un albastru atât de pur încât puteai să priveşti cerul senin şi ochii ei în acelaşi timp, şi te simţeai la fel de liber, la fel de dornic de zbor. Am privit minute în şir firele ei de păr răvăşite uşor, aranjate dezordonat, şi îmi doream să le ating, să le simt fina lor mângâiere.

Am aşteptat să se ridice să ia o pauză afară, şi asta s-a întâmplat după ceva timp, dar s-a întâmplat. Am ieşit după ea, am căutat iar acceptul din zâmbetul ei, şi am intrat într-o convorbire simplă, normală, fără ezitări. Era un înger, un chip care ştia cum şi ce gândeam înaintea mea, un înger care avea voce moale, ca un pansament pe rană, o voce pe care aş fi ascultat-o indiferent ce ar fi spus, o voce care aş fi dorit să o aud şi atunci când era fericită dar şi atunci când mă certa. Important era să o aud tot timpul.

Mă descurcam cu discuţia simplă, cu discuţia banală dintre doi tineri, dar nu reuşeam să o fac să înţeleagă cât de frumoasă era în ochii mei, nu reuşeam să o fac să înţeleagă bătăile inimii mele pentru că nu îmi găseam cuvintele prin care să îi arăt ce simt. Dorinţa mea de a fi cu ea mă făcea să fiu inventiv, să găsesc motive şi motive, subiecte noi de discuţie, doar pentru a o mai auzi câteva clipe în plus. Timpul părea că zboară, dar doar ochii ei păreau interesaţi de trecerea lui, îndreptându-se fără intenţie, din când în când spre ceasul de la mână. Îi căutam privirea şi eram conştient că nu am atât de multe şanse pe cât speram. Era încredibil de frumoasă, un înger coborât pe pământ, şi mă întrebam câteodată, de unde oare am avut curajul să pot vorbi cu ea, de unde acea nebunie de moment de a ieşi din felul meu de a fi, din ezitările mele normale, doar pentru a vorbi cu ea.

Cuvintele curgeau ca un râu fără margini, şi glumeam, şi glumele mele declanşau un spectacol extraordinar de frumuseţe, un spectacol de lumini şi de artificii. Fiecare zâmbet al ei era ca o minune, fiecare sunet cristalin al râsului ei părea ca un val de emoţie care mă învăluia cu fericire.

Toate priţesele din poveştile citite de părinţii mei când eram mic, aveau chipul ei perfect, şi am început să îmi imaginez că trăiesc o poveste frumoasă.

Primele vorbe ale mele nu erau prea interesante, dar am observat că avea un zâmbet foarte frumos, un zâmbet care mă făcea să simt cum corpul mi se înmoaie, să simt cum inima se linişteşte. Din acel moment mi-am propus să o fac să zâmbească şi să râdă cât de mult pot. Era şi o provocare, dar era şi felul meu natural de a fi, elementul în care mă simţeam cel mai bine.

Orice făceam, nu primeam un semn distinct, clar, că mă place. Nimic din felul ei de a se purta nu corespundea cu fetele pe care le întâlnisem până atunci. Era glumăreaţă, râdea, dar în acelaşi timp păstra o distanţă elegantă de aluziile mele. Mă abţineam atât de mult din a nu aluneca în acea nebunie numită iubire, aşa de la început. Îmi doream să o cunosc în cel mai mic detaliu, să îi cunosc venişoarele de la glezne sau să stiu fiecare por ar chipului ei perfect. Îmi imaginam, beat de fericire, cum ar fi să pot să îi sărut buzele, să o pot strânge în braţe. Visele mele nu putea trece de aceste prime locuri de explorare, şi nu înţelegeam de ce. Poate era felul ei dulce de a spune „NU”, spunând „NU”. În orice clipă şi în orice moment îmi repetam de fapt că mă respinge, dar respingerea ei era în aşa fel gândită sau calculată încât să mai îmi lase şi un loc de intrare, o portiţă, un loc din acela magic pe care visele mele năvăleau şi se înmulţeau.

Am vorbit ore întregi, a trebuit să plecăm de la bibliotecă, fără să mai citim nimic. Timpul părea că nu mai are importanţă.

Am plecat spre casă, oprindu-ne pe o bancă să râdem de lucruri mărunte. Ea mă oprea din a visa şi nu puteam formula nici un compliment până la capăt. Eu mă opream din a mă lăsa pe acea prăpastie de iubire de la început. Simţeam o reţinere, simţeam că zâmbetul ei era tot ce puteam avea deocamdată.

- Ce te-a făcut să intri cu mine în vorbă? M-a întrebat ea într-un moment în care eram în scufundări adânci în ochii ei. Era ceva la care puteam răspunde fără abţinere.

- Frumuseţea ta şi ceva din felul tău de a fi. Frumoasă ştii deja că eşti, dar frumuseţea nu este tot ce poate avea cineva, trebuie să aibă şi ceva în suflet, ceva care să te atragă. Am observat ceva ce nu mi-am putut explica în felul tău de a fi,  şi am dorit să fiu în prezenţa ta, pur şi simplu.

Răspunsul meu a făcut-o pentru o secundă să mă privească altfel. Acea combinaţie de adevăr şi modul direct în care am spus-o, cred că a făcut-o să fie atentă, să încerce să mă vadă şi altfel, ca o persoană care iese din grupul ei de admiratori, cineva altfel.

- Şi ce ai descoperit în sufletul meu până acum? A zâmbit şi am simţit cum sângele mi se topeşte. Trebuia să răspund realist, să nu deviez, să nu las să se vadă ce este în mine.

- Până acum am găsit un munte mare de realism, dar... şi aici m-am oprit... prin minte îmi trecea gândul de continuare „mi-ar place să urc încet şi cu răbdare peste acel munte, să ajung acolo, în locul din sufletul tău, unde pot să văd acel soare de vise şi bucurie, de iubire şi sentimente fără margini, şi apoi, să nu mai plec de acolo.” Am continuat altfel: dar... cred că poţi şi să visezi. Îmi place cum gândeşti , şi valorile pe care le-am descoperit în tine. Până acum eşti fără cusur în privinţa persoanei pe care o doresc să fie lângă mine.

„Poate am speriat-o un pic.” , mă gândeam, dar pe chipul ei se vedea seninătate pozitivă. Nu ştiu de ce, dar speram ca şi ea să vadă în mine ceea ce îşi dorea. Până acum tot ce întâlnisem au fost iubiri cu „fluturaşi” în stomac, cu bucurii şi plăceri mărunte la început. La ea nu observasem aşa ceva. Nimic din ce a făcut nu îmi dăduse de înţeles că ar simţi ceva asemănător cu iubirea mea, pentru mine. Tot ce puteam vedea era că reuşea să zâmbească şi să râdă cu toată fiinţa ei. Nimic pe lume nu mă putea face mai fericit în acele momente, decât să o văd aşa, în prezenţa şi mai ales din cauza mea. Oricum era prea devreme pentru sentimente, dar eu speram, visător şi năuc de băutura zâmbetului ei.

Pe malul celălalt al gândurilor stăteau iubirea şi realitatea care jucau un teribil joc şi care mă năuceau în comportament. Realitatea începuse să facă o listă cu tot ce îmi plăcea la ea, pas cu pas, fără să vreau, din cauza tuturor femeilor pe care le întâlnisem până atunci şi care mă făcuseră să sufăr. Acum lista se umplea, elemente se bifau, şi erau toate la superlativ, toate perfecte, toate aşa cum mi-aş fi dorit. Niciodată nu întâlnisem aşa ceva, o astfel de fată potrivită cu ceea ce îmi doresc. Orice spunea, orice vorbea, orice făcea specific ei, mă încânta, mă faşcina.

Discuţia noastră se tot oprea într-o respingere discretă a ei. Era aşa un „Nu” spus cu o voce atât de moale, şi care mai lăsa o umbră de „Da”, dar care se întorcea într-o secundă iar spre „Nu” încât nu mai ştiam ce e cu mine. Eu vedeam decât acel mic „Da”, restul de „Nu”-uri îmi dispăreau din faţa ochilor şi din minte. Mă uitam în ochii ei şi eram atât de fericit, mai fericiti decât am fost vreodată. Cum oare aş fi dorit să nu fiu în preajma persoanei care doar prin prezenţa ei mă face să mă simt atât de fericit.

Au intervenit motive prin care realitatea putea să ne despartă, şi era totul atât de sec, atât de fad într-o discuţie de copii mari. Ea deja se gândise la atât de multe motive. Eu le respingeam pe toate.

Primul motiv era că sunt prea mare pentru ea, ca vârstă , că am mai mult de zece ani peste vârsta ei, că nu se poate gândi la cineva aşa, că... Şi am răsuflat uşurat pentru o secundă. Mai erau deci şanse.


- Da, sunt cu un cap mai mare decât tine, am răspuns, zâmbind şi glumind.

Vârsta nu e nici o piedică în calea iubirii. Dar ea poate nu ştie cât de important este să fii o viaţă lângă o persoană pe care o iubeşti. Nici nu o să mă străduiesc să îi explic. Până acum a dat dovadă de o mare maturitate în gândire, şi va înţelege mai repede decât cred eu.

Am mai discutat un pic despre acest motiv, am glumit, am început să îi spun că toată lumea pe stradă se va mira cum de o astfel de fată frumoasă merge alături de „tataie”, şi toţi vor fi cu ochii pe noi. Diferenţa de vârstă nu era atât de mare, dar îmi plăcea să o sâcâi. Apoi i-am spus şi partea cealaltă a lucrurilor, din punctul meu de vedere.

-Îţi dai seama ce vor spune toţi bărbaţii pe stradă când mă vor vedea cu tine de mână: „Oare ce a mâncat sau ce a făcut să aibă atât de mult noroc să aibă lângă el un astfel de Înger?” La fiecare pas, în orice loc v-om merge voi fi ca un om împlinit alături de tine, Îngerul meu.

Îmi plăcea să o fac să râdă, să îi aud sunetul din glas, să îi aud vocea caldă şi moale. Eram cu zâmbetul pe buze tot timpul când o auzeam. Credeam că visez, sau poate chiar visam.
Am mai discutat o vreme despre primul “motiv” care o făcea să se gândească de două ori înainte de a fi cu mine. Mai avea motive, dar le v-om parcurge împreună să vedem care este cel mai grav. În mintea mea nu ştiam ce se întâmplă. Nu doream sub nici o formă să o „conving” că poate fi cu mine, prin a-i anula toate motivele ei reale. Aş dori ca ea să mă iubească şi atât, dar nu mă deranja să aud motive, dacă, după toate aceste motive s-ar ascunde cu adevărat un sentiment identic cu ce simţeam eu.
Al doilea motiv a fost mai dificil să îl descopăr şi să îl cred, să îl conştientiez, pentru că ea era acolo, în faţa mea, o puteam simţi, o puteam vedea, o puteam respira.
-Eu va trebui sa plec din această localitate, va trebui să mă mut departe, şi, nu văd nici un rost în relaţia asta, ne-ar încurca pe amândoi. Înapoi nu pot să mă mut şi tu nu te vei muta pentru mine acolo, deci ce rost ar avea?
Acesta era un motiv cu adevărat serios, dar nu ştiu de ce mi se părea iar atât de mic şi fără însemnătate. Eu m-aş fi dus acolo unde ar fi dorit ea, m-aş fi mutat pentru ea oriunde, dar nu puteam să îi spun încă aşa ceva. Am vrut să fiu şi mai direct, să ascund adevărul în spatele unei afirmaţii care la momentul respectiv nu putea fi luată decât ca o copilărie sau ca nebunie, dar eu simţeam cu tot sufletul meu că este adevărată.
-Orice se poate îndeplini. Orice e posibil. Aş face orice pentru a fi cu tine. Chiar dacă ştiu că o relaţie la distanţă are puţine şanse de reuşită, eu cred că nu v-om sta departe unul de celălalt mult timp. Te muţi tu înapoi, sau eu te voi urma oriunde. Am încercat să zâmbesc, din acelaşi motiv, să nu o sperii cumva, să pară o glumă. Nu ştiam încă ce simte, nu ştiam că simte ceva pentru mine.
Am făcut-o iar să zâmbească. Sunetul cel mai suav din lume străpungea aerul spre mine, îmi pătrundea în inimă şi suflet şi mă făcea să zbor, ameţit şi fără gânduri. Cerul din ochii ei, vocea ei ca un vânt calm în zbor, adrenalina din mine, totul părea ireal. Nu cred că am alt motiv să trăiesc în afară de aceste mici senzaţii dincolo de imaginatie.
Pe valul timpului fără minute, mă pierdeam pe mine lângă ea. Am dorit să o ating pe mână, să simt cât de fină este pielea ei. M-am oprit. Nu ştiam dacă mâna mea v-a tremura de emoţie, şi ea, îşi va da seama de slăbiciunea mea din inimă. Era cam devreme să simtă emoţia din mine. Am amânat clipa, am privit cerul un pic iar, am cerut aprobarea unui nou zâmbet.
Se făcuse întuneric, dar nu ne deranja. Mă simţeam excelent în prezenţa ei. Ceva părea prea bine să fie adevărat. Am obţinut un fir de legătură spre viitor, un număr de telefon, o speranţă. M-am oferit să o conduc acasă. Gândul mă ducea la un sărut plăcut, la buze împletite romantic şi accelerate de pasiune şi vis. Gândul mi se oprea aici. Mă simţeam un mic adolescent. Aşteptam de la ea să văd picături de invitaţii mărunte în partea neobrăzată a visului de iubire dintre doi îndrăgostiţi. Ea desena limita pe care puteam să merg, şi pe care puteam să o depăşesc uşor.
Am ajuns. Am vorbit puţin şi a trebuit să ne despărţim. Cu mâna dreaptă stăpână pe ea am apropiat-o de mine şi am sărutat-o pe buze, moale, plăcut. Am primit un răspuns atât de plăcut încât am crezut că plouă cu fericire şi se topeşte pe trupul meu. Mâna dreaptă am trecut-o prin părul ei superb, în spatele capului, pe lângă urechea dreaptă, apăsându-i buzele în buzele mele, cerându-i să îmi dea aerul ei să îl respir eu, cerându-i să îşi unească sufletul cu al meu.
În ochii ei păstra acea amintire a primului sărut, acel sărut fin, moale, dulce pe care şi-l dorise şi acum îl avea. Eu eram lipit de ea cu sufletul tremurând din cauza bătăilor inimii, cu buzele încătuşate în buzele ei, deschise calde. Era primul sărut, era primul vis împlinit între mine şi ea. Aşteptaserăm atâta timp pentru a trăi acest moment, şi acum era magic, dincolo de tot ce îmi imaginasem, de orice visasem. Nu ştiam care din noi este mai contopit în celălalt, nu ştiam care începe în buza celuilalt şi unde se află mâna mea sau a ei. Hainele erau un plus inutil, trupurile doreau să treacă prin ele, să se unească, să adune fericirea din noi doi.
Primul sărut, timp de o viaţă va fi neschimbat, timp de o viaţă va fi acelaşi, timp de o viaţă ne va face să fim împreună.

Uitasem motivele ei, dar acum mă loveau. Nu puteam avea acum nimic în plus decât acest superb sărut şi o grămadă de zile de aşteptare. Speram ca sărutul să o facă se se gândească la mine tot timpul, să fie acel sărut perfect care să te facă îţi mai doreşti să fii în braţele celuilalt, să te facă să te gândeşti doar la el sau ea. Mă rugam copilăreşte să existe Cupidon şi să o lovească atunci cu acea săgeată magică cu care mă lovise pe mine la începutul zilei.
Acum simţeam timpul cum trece, secunde trasformate parcă în minute sau în ore. Îmi lipsea atât de mult vocea ei, ochii ei, parfumul ei, aerul ei. Nu aveam cui să spun asta, nu puteam spune nimănui toate gândurile mele dilatate în vise ireale. Mă străduiam să trăiesc şi să par normal în ochii celorlalţi. Trebuia să plece, mutarea ei atât de departe mă făcea să devin nervos, să îmi doresc să termin tot ce făceam aici şi să mă mut acolo, lângă ea. Ar fi fost atât de simplu tot, o definiţie clasică a egoismului uman, şi în acelaşi timp singurul sens pe care poţi să îl ai în viaţă: fericirea personală.
Mintea mea a început să facă toate pregătirile din realitate pentru a mă muta, sau un plan şi mai viclean... oare cum puteam să o fac pe ea să vină aici. Cele două variante păreau atât de simple, dar în acelaşi timp atât de complicate. Pentru ea, poate a se întoarce părea ceva mult mai simplu, pentru mine a mă muta era o variantă mai plăcută, a mă reinventa, a deveni cineva în altă parte. Era şi asta tentant, puteam schimba tot din ceea ce am greşit prin a lua totul de la capăt fără greşeli.

Pas cu pas, planul lua naştere. Poate niciodată nu am fost atât de eficient în a vedea viitorul. Zăream tot, locul unde mă mutam, cu urma să ne vedem în continuare, cum urma să mă bucur de ea, de prezenţa ei în viaţa mea, de ochii ei, de vocea ei... Gânduri reale mă făceau să îmi pun tot felul de întrebări, dar le goneam. Cu siguranţă totul va fi perfect. Un singur lucru, şi cel mai important, mă îngrijora şi îmi oprea planurile ca o maşină în nămol. Oare ce simţea ea? Ce şanse erau să mă iubească aşa cum începusem să o iubesc eu? Mă întristam şi mă blocam la neştiinţa unui răspuns sigur. Nu pot risca totul aşa, pe baza unei iubiri unilaterale. Nu ar fi prima dată, dar am fost ars şi distrus de o astfel de iubire. Ea, Îngerul auriu, îmi apărea în faţa ochilor şi mă făcea să respir iar, să sper iar, să visez iar. Nu pot fi nemuritor decât în prezenţa ei. Ea mă face să simt că respir, să simt că trăiesc. Trebuie să continui să planific măcar în minte, şi să sper că ea mă va iubi, printr-o minune. În minuni credeam.
A doua zi simţeam tristeţea lipsei ei, mărită infinit de o tristeţe a dorului pe care îl simţeam pentru ochii ei, pentru mirosul ei, pentru părul ei de mătase. O parte din mine se blocase în trecut, în atingerea ei, în cuvintele ei spuse atât de real, în cuvintele ei pline de „poate”.
M-am ridicat obosit de vise simple şi curate. Eram atât de blocat în cercul acela plin de sentimente rotunde. Trebuia să simtă şi ea ceva, să întindă un mic pod pe care să merg spre ea. Copilul din mine era nerăbdător. Nu mai dorea să fie sufocat de restricţiile maturităţii şi dorea să spună tot, absolut tot, de la cele mai mici şi nesemnificative gânduri până la cele mai adânci şi interzise vise.
Am format numărul ei. Aşteptam să aud vocea aceea dulce, acea voce care îmi făcea inima să se oprească şi în acelaşi timp care mă făcea să mă simt alintat şi răsfăţat. Aşteptam cu nerăbdare. Vocea a venit. Ea era, Dumnezeule! Toţi muşchii feţei mi s-au relaxat într-un zâmbet continuu. O auzeam şi vocea mi se părea divină, incredibil de ascultat, un miracol în sine. Era un miracol că vorbeam cu ea, că îmi spunea numele, că o făceam să zâmbească şi să râdă cu mine. Acum, doar asta conta. Îngerul acestă mă chinuia cu fericire. Eram dependent de ea. Am continuat să vorbim, ore întregi. Ea era a mea si eu eram al ei. Vocea ei şi vocea mea dansau pe ringul de dans al sunetelor ca două note îndrăgostite de viaţă.
Nu ştiu cum trecea timpul, dar am uitat să dorm, să mănânc şi să respir. Dacă vorbeam cu ea nu aveam nevoie de nimic, uitam de tot. De fiecare dată când închideam telefonul îmi aduceam aminte că de câteva ore, cât timp vorbisem cu ea, nu făcusem altceva decât să zâmbesc şi să am un zâmbet desenat pe faţă, plin de satisfacţie. După ce închideam telefonul îmi venea greu să respir, simţeam nevoia să o aud, să ştiu că este cu mine iar. Mă sufocam fără aerul ei.
Zile treceau şi aburul de alcool pe care mi-l provoca aceast Înger în minte, fără să beau nimic, începuse să îmi întunece gândirea. Simţeam că mă îndrăgostesc din ce în ce mai rău, că alunec şi nu pot controla tot ce este în jurul meu. Ea era în acelaşi punct ca la început, departe, fizic şi sufleteşte de mine. Nu îmi arăta decât foarte rar câte un semn că ar începe să simtă ce simt eu. Aşteptam mici minuni, dar ele veneau doar pe partea reală, doar gândite şi calculate. Nu puteam crede că nu simte chiar nimic. Nu mă interesa să fim doar prieteni, pentru că simţeam mai mult de atât, dar aş fi acceptat orice în acel moment, doar să o aud, doar să ştiu că vorbeşte cu mine, să ştiu că măcar o secundă sunt şi eu în mintea şi sufletul ei.
Am început să am îndoieli în frumuseţea clipei petrecute împreună, în fericirea imensă pe care o trăisem. Vorbind din ce în ce mai des cu ea, am realizat că ascunde ceva. La început nu mi-am dat seama ce, dar mi-a spus. Am devenit stană de piatră pentru o clipă, am blestemat în secunda următoare. De ce oare trebuia să găsesc tot ce trebuie în această fiinţă, în acest Înger? De ce oare am ajuns iar la întrebările astea adolescentine? De ce iubirea vine doar pentru acei oameni pe care nu îi putem avea. Am tăcut, am ascultat, am încercat să înţeleg. A apărut şi ultimul motiv pentru care ea nu se putea gândi la noi, motivul care cântărea cel mai mult în tot ce urma să se întâmple.
- Eu am un prieten, cu el m-am mutat aici departe. De asta îţi spuneam că nu are rost această relaţie. Vocea ei era în continuare perfectă. Nu eram gata să renunţ la nici un vis alături de ea. Ceea ce mă interesa cel mai mult era starea relaţiei lor. Nu puteam afla, aşa, direct, dar cel mai important lucru trebuia să îl întreb.
- Şi tu îl iubeşti pe prietenul tău? Mă pregăteam de impact. Lumea mea urma să fie cutremurată de un cataclism în următoarele secunde.
- Da. Un răspuns scurt, tragic pentru mine şi inima mea, dar sincer. Mă bucura sinceritatea ei. Ce puteam face acum? Oricum eram visător. Puteam spera doar să înceapă să mă iubească pe mine, să se despartă de el, să vrea să intre în visul meu real. Ezitam să mai spun ceva. Ea a crezut că m-a rănit şi că nu mai vreau să vorbesc cu ea, dar discuţiile cu ea erau singurele mele clipe de fericire, îmi doream să nu o pierd, să rămână alături de mine, să pot să văd cum aruncă soarta zarurile, să continui să sper.
O simţeam cumva jenată un pic, dar nu avea de ce. Îmi dăduse o mică licărire de speranţă şi se simţeam vinovată. Nu avea nici o vină ea. Eu visasem de la început mai mult decât aş fi trebuit. Lunile treceau, discuţiile continuau, câteodată mai dureroase decât altă dată, dar doar pentru mine. Nu avea rost să ştie durerea mea, dar ea cu vocea ei mă vindeca de fiecare dată, fără să realizeze. Nu renunţasem la vise, nu renunţasem la visul cu ea. Era Îngerul pentru care aş fi făcut orice, dar ea era calculată, fericită în locul ei. Nu înţelegeam ce sunt eu pentru ea...De ce avea nevoie de mine? Speram ca mă va iubi, speram că există minuni.
Am trecut prin clipe grele, cu vise care trebuia să le sparg cu grijă, să doară cât de puţin se poate. Era un teren minat. Simţeam că uşile mă strâng, prins între ele. Iubirea mă apăsa cu sentimentul ei de prăbuşire şi durere şi ea mă ducea sus, cu vocea ei, cu ambiţia ei de a mă păstra nu ştiu pentru ce. În mintea mea, în sufletul meu, se crease o insulă de nebunie combinată cu speranţă dansantă, un loc unde visam cum ar trebui să fie totul. Era doar în mintea mea, dar...
... Cu siguranţă îi place de mine, mă simte aproape de inima ei, mă doreşte în viaţa ei, dar toate gândurile şi realitatea nu o pot face să meargă mai departe. Nu vrea să mă piardă pentru că pentru prima dată simte cum cuvintele mele sunt adevărate, deşi încearcă să nu le creadă. Simte că ceva este prea bine, prea frumos, exact cum ar dori să fie iubirea, viaţa ei, iubitul ei. Simte că inima îi spune ceva ce nu a mai înţeles până acum, că iubirea ei adevărată sunt eu. Simte ceva, dar îi este teamă să lase totul la iveală, îi este teamă de atâtea complicaţii. Într-o zi se va trezi şi îmi va spune la telefon: „Iubitul meu, te iubesc din toată inima mea!” şi atunci voi înţelege că va fi a mea pentru totdeauna, că toate celelalte motive nu vor mai exista. ...
Visam că sufletul ei mă iubeşte, în creştere, uşor şi sigur. Visam o realitate care nu era în inima ei. Speram ca stelele să se aşeze, planetele să se alinieze, zeii să îi arate puterea şi să îmi împlinească visele.
Discuţiile noastre erau inimaginabil de plăcute, chiar dacă vorbeam despre manichiura unei femei sau despre subiecte fără rost şi fără farmec, de la serviciul fiecăruia dintre noi. Ceva ne lega şi nu puteam să înţeleg ce. Aveam tot felul de întrebări care îmi răsăreau şi dispăreau în minte. Nu lăsam chiar tot din mintea mea să iasă la iveală pentru că aş fi amărât rău situaţia, şi în special pe ea. Gândurile mele deveniseră înveninate de gelozie. Ea era în continuare în acelaşi loc, în aceeşi poziţie de aşteptare. Doar se bucura de a fi admirată de la distanţă, de a se simţi bine într-o conversaţie cu cineva care o asculta şi care era îndrăgostit de frumuseţea ei inimaginabilă.
Cu timpul avionul viselor mele mă ridica deasupra realităţii, cream scenarii şi vise în care eu şi ea eram împreună. Îmi imaginam că exista cumva o putere inimaginabilă a iubirii care să o facă să se întoarcă la mine, să se mute înapoi alături de mine şi să îmi acorde mie o şansă la Edenul alături de ea. La fiecare pas şi la fiecare gând era şi ea prezentă alături de mine. Lumea mea reală se raporta la ea, deşi ea era departe de mine. Fiecare clipă pe care o trăiam era făcută cumva pentru ea. Telefonul devenea un mod prin care o simţeam aproape, cu voce, cu gând, cu tot.
Din când în când, ea mă aducea cu avionul viselor mele pe Pământ, într-o spirală dură, cu o cădere bruscă, cu o prăbuşire dureroasă. Îmi amintea situaţia, îmi amintea de prietenul ei.
-Nu are rost să îmi fac probleme doar pentru că vorbesc cu tine, spunea ea, în mijlocul unei conversaţii. M-am oprit. M-am speriat de înălţimea la care eram şi cât de mult aveam să cad. Visasem că pe zi ce trece începe să mă iubească, că deja eram în sufletul ei şi că visează să fie cu mine. Îndrăznisem să visez că o sărut cu pasiune, că o ţin în braţe, că îi respir aerul din suflet. Acum cădeam. Pentru ea eram doar o „conversaţie”, o persoană cu care vorbea vrute şi nevrute. Nu înţelegeam. Ajunsesem atât de sus cu visele şi degeaba? Eram oare atât de naiv?
În secunda următoare mă capta iar „speranţa”, cel mai urât chin, şi începeam să realizez că există „ceva” adevăr în realitatea pe care o spune ea, dar că există şi speranţă.
-Ce vrei? Să plec de aici şi să mă întorc la tine, aşa pur şi simplu? Să ies dintr-o relaţie bună şi să risc totul mutându-mă la tine? Simţeam supărare şi un pic de ceartă în vocea ei. Într-o astfel de întrebare vedeam speranţa. De ce? Pentru simplu fapt că s-a gândit la asta, pentru simplu fapt că a văzut varianta asta.
-Da, i-am răspuns. Vreau să te muţi cu mine, să mă căsătoresc cu tine, să fac doi copii blonzi şi plini de puf de frumuseţe ca tine.
Am spus adevărul clar, în glumă un pic, să nu o sperii de seriozitatea gândurilor mele. Nu a lăsat nimic la iveală din ce simţea pentru mine. Eram o „aventură” a gândului ei, şi atât. Eram fericit doar când îi auzeam vocea, cu ea în mintea mea, cu ea prezentă în realitatea mea. Nu concepeam să o pierd vreodată. Mă ascundeam în continuare în spatele zidului de glume adevărate.
-Nu voi face niciodată mai mult decât îmi permiţi să fac. Nu mă pot abţine din a îţi spune ceea ce îmi doresc.
Rămân oare dorinţe? Mă întrebam. Toate visele mele cu ea pot rămâne doar dorinţe, şi eram conştient de asta, dar eram prins în capcana „speranţei”. Aşteptam cu nerăbrade să îi aud vocea de miere, vocea care mă vindeca de tot, vocea care îmi aducea fericirea cu aripi albe.
Visele mele începeau să prindă aripi. Eram în plin zbor iar.
Marea era locul în care reuşisem să o aduc. Era cu mine, era în mine. Pe plaja plină de soare o priveam ieşind din apă, cu aer de copil, cu părul ud şi corpul un pic tremurând. Simţeam briza mării cum se joacă prin părul ei, cum împrăştie picăturile de apă, mici şi transparente, peste mine. Aş fi sorbit apa din părul ei, aş fi gustat soarele din ochii ei, aş fi mâncat aerul din sărutul ei ud. Orice combinaţie era posibilă în visele mele. Şi dacă plaja era plină, eu ne vedeam doar pe noi doi, liberi, iubindu-ne pe nisip, cu soarele încălzind corpurile noastre ieşite din mare, cu picături evaporate rapid din noi, cu piele pe piele caldă, arzând din umbră. Sărutul ei ar fi fost evadarea în Rai. Aş fi uitat de lume şi de tot ce înseamnă realitate. Ar fi fost împotrivă, ar fi protestat, ea, împotriva acestei pierderi de legătură cu pământul. I-ar fi fost teamă de un zbor spre soare sau spre lună, că poate mă va pierde, sau poate îi va place prea mult zborul şi nu ar mai concepe să se întoarcă vreodată.
Marea era locul în care aş fi făcut dragoste cu ea, cu melodia valurilor în minte, cu căldura din răceală, cu roşeaţa din obrajii ei copilăroşi, înghesuiţi în minte, ca un copil care îmbrăţişează şi spune că te iubeşte.

Am făcut dragoste cu ea în cameră, ascunşi de văzul lumii, cu toate nebuniile posibile, cu locuri şi colţuri sfinţite, cu îmbrăţişări pe balcon, cu dragoste pe balcon, ascunşi de haine, dar uniţi în iubire. Orice loc părea ideal să fim unul, orice loc părea o provocare care trebuia depăşită. Mă înebunea cu ideile ei, şi eu o înnebuneam cu ideile mele. Nu aş fi crezut vreodată că există o astfel de femeie, atât de frumoasă, atât de atractivă şi atât de potrivită în idei nebune, în locuri nebune, în momente nebune de a face dragoste. M-am trezit. Răsărise soarele. Am pus picioarele pe aripile unui pescăruş şi am plutit înapoi pe nisipul cald al plajei noastre. O priveam, dar eram aici, lângă ea. Am sunat-o, cu acel telefon de pe pământ, şi i-am auzit voce de departe.
Visul cu marea s-a terminat. Am început să ascult vocea ei dulce. Eram pătruns de vocea ei ca şi cum aş fi privit-o în ochi, ca şi cum aş fi ascultat liniştea mării din visul meu.
Mi-am permis să visez. E un lux rar, dar deocamdată mi-l permit. Încercam să o fac să îmi spună că mă iubeşte, dar nu reuşeam deloc, nici măcar în glumă. Era atât de strictă şi de realistă. Nu avea de ce să îmi spună, nu aveam ce să îmi spună. Mă simţeam singur în nebunia asta de iubire. Îmi răsunau în minte gândurile de la început: „ar fi împosibil să fie ea iubita mea, ar fi imposibil să fim noi doi împreună, ar fi imposibil să vorbească cu mine...” Unul din lucrurile imposibile se realizase, acela de a vorbi cu mine, acela de a fi în mintea ei şi în gândul ei măcar pentru timpul când vorbeşte cu mine.
M-a avertizat că îl iubeşte pe el, că nu vrea să îl înşele, că ... Şi apoi au început să apară în discuţiile noastre la telefon momente în care ea spunea că se plictiseşte... am realizat că eu sunt acea umplutură anti-plictiseală. Amăreala mă umplea în suflet. Erau gânduri pe care nu le spuneam ei...nu sub acea formă, nu sub acel fel.
–Tu eşti supărată pe mine? O întrebam eu, cu inima în ţepi, cu visele mele înghesuite şi presate de secunde, spre dispariţie şi disperare. Iar am început să visez prea mult, prea în faţă, prea dureros.
–Nu, nu sunt supărată, de ce? Ce ai? Am avut treabă, atât.
–Nu mi-ai răspuns deloc şi îmi era dor de tine rău. Am simţit că înţelege, că m-a înţeles. Nu ştiu daca din milă, sau chiar din plăcere, dar din momentul acela mi-a dat tot confortul de care sufletul şi inima mea avea nevoie.
  Zile treceau şi fiecare era mai grea decât cea dinaintea ei. Îi simţeam lipsa şi simţeam cum răceala realităţii se strecura peste gândurile ei. Mă simţeam iar blocat. Nu primeam acel semn care să mă facă să îmi transform şi direcţionez eforturile toate în dorinţa de a fi cu ea. O simţeam cum încet, încet, încearcă să îmi dea semne că nu simte nimic pentru mine. Poate şi ei îi era greu. Poate şi ea avea ceva remuşcări, prinsă între iubirea sigură şi comoditatea vieţii alături de cel iubit de mult timp şi un sărut în noapte alături de mine, chiar dacă preferinţele şi tot se potrivea între noi, realitatea spunea altceva.
     Privesc pe geam, spre apartamentul, spre geamul, la care te-am visat. Am văzut că eşti acolo, în visul meu. Am privit, cu curiozitate, să văd cât de mult seamănă cu ce am visat. Am încremenit. O lacrimă s-a scurs pe obraz.
      Am început să îi scriu o scrisoare, combinată cu vise şi durere. Poate aşa mă va auzi cumva în adâncul inimii ei.
     „ Cât de mult aş vrea să adun toata durerea ta în lacrima pe care o sărut. Ma privesti, fericită ca sunt lânga tine, tristă ca sunt lânga tine. Zâmbesc şi zbor când simt fericirea ta, dar, apoi, îmi târasc trupul prin flăcari când îmi dau seama că suferi. Eşti jumătatea mea şi doare.
      Un copil, întotdeauna un copil...
   Cu ochii în lacrimi. Copil. Stau şi arunc, cu fiecare clipă trecută, sperante pe geam. Clipă cu clipă, eu zbor spre tine, cu gând, cu iubire, cu fericire, dar fiecare clipă de speranţă cade, afară, pe geam. Fiecare picătură e o lacrima simplă de cristal care se sparge, unică, dureroasă.
   Îmi amintesc când te sărutam, în obrajorul tău moale...când capul tău, o bijuterie mică şi caldă de pluş, începea să îşi cuibărescă aroma copilarească în acel colţ al pieptului meu care nu ştiam că există, dar care era făcut pentru tine.
   Aşa supravieţuiesc fără tine, aşa mă străduiesc să visez fericire în timpul durerii. Azi sunt cu tine, şi mâine, şi-n orice moment. Am lacrimi ce aşteapta să îţi spargă fericirea de tristeţe. Am lacrimi ce pot sa prindă gust doar când alunecă uşor pe obrazul tău, din sufletul meu în sufletul tău.
    Cu ochii în lacrimi. Copil. Aş vrea să privesc prin ochii tăi disperare trecută, disperare prezentă, ca înt-un izvor de dorinţă şi iubire. O clipă vreau să uit ce văd că vezi, măcar o clipă să văd că ochii tăi lăcrimează când ştiu furtuna din mine. Tăcerea o am cu mine şi o ascult, dar nu îmi şopteşte acum nimic, o clipă, când văd ce vezi. E fericirea ta, în mine, aleargă şi zboară. Şi iar ascult tacerea.”
    Mă întrebam ce va înţelege, dacă va începe oare să simtă cum cresc gândurile mele în ea, felul meu de a iubi, în ea. Rămân unul din acei bărbaţi care o admiră, care au sărutat-o, care i-a fost drag, şi atât?  Speram să declanşez avalanşa aceea de
     Nu a înţeles iubirea mea. Ea un Înger a lovit cu bestialitate în Bestie. Ea un Înger a scos sabia plină de suferinţă şi a înfipt-o în inima mea, şi a plecat. Încercam să mă reculeg. Încă mai credeam în minuni, mă rugam ca o minune să se întâmple. Dar nimic.
     Mi-am făcut bagajele şi am plecat. Aveam cale lungă până la ea. Un drum plin de lacrimi de ploaie şi copaci dezgoliţi de suflet. În fiecare clipă mă gândeam ce se întâmplă cu mine, de ce am plecat spre iubire, de ce oare risc drumul ăsta spre ea. Am părăsit totul şi am plecat spre tot ce înseamnă nou, spre iubirea ei. Speram iar, şi poate greşeam iar.
     Am trecut de câmpie, am trecut de munţi, şi iar de câmpie... Drumul îşi arăta colţii în durerea din ochi şi de spate pe care o începusem să o am. Conduceam de o zi aproape şi tot nu ajungeam unde trebuie. Fizic drumul meu se terminase de mult, dar la ea încă îmi era greu să ajung. Am sunat-o, dar nu a răspuns. Devenise ceva obişnuit în ultimul timp. Nu ştia că eu sunt în oraşul ei. Trebuia să insist, să aflu adevărul, să văd ce se întâmplase. A răspuns într-un final. I-am spus că sunt aproape de ea. A părut surprinsă, dar a acceptat să se întâlnească cu mine. Nu era cum visasem, cum îmi închipuisem, dar era în esenţă acea întâlnire pe care mi-am dorit-o. Trebuie să îi spun tot ce simt, să o conving, să îi cer sufletul.
       Întâlnirea era într-un parc pe malul unui râu. Eram nervos, cu un buchet de flori în mână, cu chipul prin de griji, cu iubirea mea atârnată în mâna stângă, şiroind din ochi şi din inimă.
        - Iubita mea, în sfârşit ne vedem. Ochii ei era ca două cuburi de gheaţă. Am început să simt fiori reci. Am venit oare degeaba? Nu mai conta acum nimic. Am stat pe malul râului cu ochii în ochii celuilalt. A început să îmi explice că nu ar ieşi niciodată din relaţia în care este, pentru nimeni, şi pentru nimic, că îl iubeşte, aşa cum îl iubeşte, dar îl iubeşte pe El. Am rămas cu greutăţi în ochi, cu plumb în picioare, cu ochii aţintiţi în ochii ei. M-a chinuit iar, spunând că simte ceva pentru mine, poate chiar iubire adevărată, dar nu are voie să simtă, nu îşi permite luxul de a fi visătoare şi nerealistă.
        -Am venit să stau aici, în oraşul tău, să lucrez aici, să fiu alături de tine. Am părăsit toată viaţa mea de acolo pentru a fi cu tine.
          A înţeles. A rămas cu privirea îngrijorată. Apoi s-a gândit şi mi-a dat un răspuns clar.
       Visez încă Îngerul care coboară asupra mea, care mă vindecă cu vocea şi cu privirea. Îngerul care se aşează asupra mea, face dragoste cu mine, face copii blonzi şi creţi cu mine şi mă face fericit în Rai. Ea e Îngerul care stă acum în pat lângă Bestie. Ea este Îngerul care se schimbă în Bestie, iar eu, Bestia schimbată în Înger de iubire, îmi iau zborul spre cer. Acum sunt rece, acolo sus, privind Bestia în hainele ei de Înger.
      Am iubit-o şi am dat tot. Sufletul meu atârna, sfâşiat de cuvintele ei. Eram la picioarele ei şi alunecam mai jos, trupul sub pământ, în suferinţă. Restul din mine zbura în vise spre cer. Eram Înger şi ea...
       Ochii tăi sunt vis, chipul tău o fereastră spre nemurire, părul tău razele soarelui de vară care te arde, iubirea ta, o cutie imposibil de deschis.

+++++++++++++++++Sfârşit