Ochiul galben

   A fost odată ca niciodată un băiat care visa să zboare... Aşa începe povestea unui vis în care viaţa te învaţă că a zbura nu înseamnă întotdeauna că trebuie să ai direcţia spre nori. Am privit în ochii ei o tristeţe, o dorinţă, ca pentru prima dată să îi scriu ceva, să o fac să simtă că este din lumea mea. Eu ştiu că niciodată visul meu de a zbura în sus, ca şi scrisul meu de acum, nu se va apropia de visul ei de a zbura lin şi uşor ca o frunză spre pământ, trist ca un sfârşit, dar atât de frumos ca un nou început. Va citi, se va lumina şi va critica lumina care îmi trece prin ochi, dar la final va zbura cu mine, şi asta e tot ce îmi doresc.

    Plimbam amândoi culorile toamnei în ochi, prin aer curat şi fiecare în singuratatea peşterii lui de gânduri. Soarele era relaxat pe feţele noastre şi spunea ultimele jumătăţi de temperaturi de vară cu o voce răguşită.

    Am văzut scaunul cu două locuri şi mi-am spus că un loc mai bun nu putea fi pentru a privi mulţimea, copiii, viitorul. Imagini vechi îmi treceau prin ochiul minţii, cum îmi imaginam omenirea, ca un roi de fiinţe, cele tinere se nasc, sunt în faţa roiului, cresc şi ajung în mijlocul lui, şi apoi alunecă spre coadă şi mor, dispar din roi. Atunci m-am întrebat, în toata această imagine, cam cum aş desena pe cineva care ii influenţează pe ceilalţi dincolo de bariera timpului, şi după ce dispare fizic din acest roi de fiinţe haotice? Aruncă o piatră înaintea roiului, un fel de piatră de referinţă, ca o bornă de kilometraj, pe care toţi o vor citi şi se vor orienta după ea în orice moment în timp.

       Pe scaun stau singur, cu ochii galbeni de frunzele unui singur copac, grăbit să aducă toamna. Frunza obosită a alunecat şi renunţat la ramura care l-a hrănit atâtea luni... sau invers? O priveam cum zboară, dar zborul ei era lin, negrăbit de vise şi fără un loc anume în care ar fi dorit să ajungă. Nu se compara cu visele mele, dar fără îndoială că drumul era la fel de plăcut: zbura. Plăcerea zborului poţi să o simţi oricum, viaţa poţi să o trăieşti oricum, fie că ai o ţintă, fie că doar zbori spre final. Conteaza doar compania frunzei tale pereche. Cat de putine frunze sunt atat de norocoase sa isi gaseasca perechea si sa zboare fie spre nori, fie spre pamant.

    Încă o aşteptam, cu ochii la frunza trasă de gravitaţie, cu locul liber de lângă mine, cu ochii galbeni de frunze fără vise...

Poem Divin

Şi dacă mă pierd în mulţime,
Cu ochii desprinşi din tine,
Prin gust dulce şi amar,
Mă clatin lovit în privirea ta,
Divin din Divină.
Pe umerii tăi lăcuiţi de dragă lumină,
Stau trist, oftând acel "niciodată",
Cu mintea plină de nămolul iubirii din vise,
Cu încarcerate păreri şi cuvinte, pe loc interzise.
Stropi din apa plouată îmi cântă în urechi,
Ştiind ca întotdeauna, viitorul,
Vrajitor al lacurilor scumpe.

"Cum ar fi dacă..."

   Pe malul acesta nu se mai vad multe lucruri verzi. Totul pare atât de ros şi distrus de globuri mari de sticlă sparte, globuri pline de vise de zi, pline de vise întrerupte în timp ce se năşteau. Am să odihnesc un pic aici, să număr cioburile, să număr cuvintele pe care le aud în jurul meu. Îmi este uşor să mă relaxez acum, cu privirea într-un loc cu nori. Am aşteptat un soare puternic, dar acesta a vrut să plec cu toate visele mele, de partea cealaltă a acestui râu.
   Mă plimbam şi priveam în apa ochilor tăi albaştri. Am privit prea mult şi am început să mă scufund în ei. De partea cealaltă, în adâncimea apei lor, mă înecam încet pentru că nu ştiam să înot în vise atât de frumoase. În camera asta am început, înotând, să plantez o grămadă de vise în care numai eu credeam. Ţi le povesteam şi ţie, Ochi Albaştrii, şi credeam că fac valuri de bucurie cu fiecare cuvânt pe care îl spun, dar nu era aşa. Simţeam cum înot într-o apă foarte rece, dar tot nu credeam că visele mele nu pot încălzi sufletul tău pe care îl ştiam visător. Aşa îl ştiam, aşa îl credeam, dar încă nu ştiu ce este...loc rece pentru mine sau doar un drum lung până la fericirea mea. Am învăţat multe despre mine şi despre viaţa mea din zbaterea mea în camera albastră a ochilor tăi. Să îţi spun visele... de acum încolo... şi voi începe cu "cum ar fi dacă"...

"Cum ar fi dacă" mă plimb cu tine în parc, şi vorbesc cuvinte înşirate infinite despre ziua ta petrecută cu mine şi despre ziua mea petrecută cu tine, despre viitor planificat mărunt, cu bani economisiţi şi decizii aparent scumpe. La doi paşi în faţa noastră este un copil, alergând fără oprire şi zgomotos ca şi mama lui. Eu închid ochii şi mă uit adânc în albastrul ochilor tăi. Mă trezesc acum, dar fug iar, acolo. E viaţa mea de peste ani, şi tu o vezi cu mine. Ştiu că te sperie, dar totul pare dincolo de orice fericire, maximă, posibilă. E visul meu din vis. Pentru o clipă, realizez cât de norocos sunt că eşti realitatea din vis. Nu vreau să mă trezesc şi continui să îţi ascult vocea, linia ei melodică mă face să sper şi iar să sper. Să sper că nu îmi vei părăsi visul. Să sper că nimic nu mă va despărţi de tine vreodată.
 
  Azi nu am mai visat. Mi-am permis luxul de a mă relaxa în vocea ta, ca într-o adâncă baie caldă, făcută înainte de ultima bătălie a unui legionar. Am savurat fiecare inflexiune a cuvintelor tale ca şi cum ar fi fost ultima secundă din viaţa mea. Am savurat tonul, nuanţa, cuvintele... ca şi cum aş fi făcut dragoste cu ele, prin buzele tale şi prin aerul care ieşea din tine. Aş fi vrut să îţi acopăr buzele şi să-ţi opresc cuvintele cu săruturi. Visam asta, mai ales când îţi auzeam supărarea din voce.
 
   Azi vreau să visez, dar nu te găsesc, nu mă lasă gândul. Se scufundă totul în jurul meu şi mă pierd pe mine.

 "Cum ar fi dacă" aş fi în toate visele tale, aşa cum eşti tu în visele mele. Ar trebui să fi un pic obsedată, un pic geloasă, plină de iubire, cu mine în tine la fiecare pas. Aş vrea să merg cu tine la Roma, să ne plimbăm lângă "Fontana di Trevi", să aruncăm o monedă şi să ne punem amândoi aceleaşi dorinţe. Aş vrea să mă arunc în genunchi in biserica Sf.Petru şi să mulţumesc pentru că eşti lângă mine. Aş vrea să te ţin de mână alergând spre patul nostru din hotel pentru a face dragoste, pentru a fi doar noi doi. Cum ar fi dacă dorinţele mele ar fi azi realitate. Poate aş îndrăzni să visez mai mult.

   "Cum ar fi dacă" acum ar suna telefonul, şi vocea ta mi-ar da statistica peste cap, şi nu mi-ai spune că îţi era dor de mine, ci doar ai căuta un motiv să mă auzi, şi te-ai ascunde după o perdea de cuvinte mici şi multe... Atunci aş înţelege că mă iubeşti tu, chip de gheaţă. Dar ochii mei sunt plini de păianjenii aşteptării, şi tu nu suni, şi eu ezit să fiu doar cel ce iubeşte şi aştept să fiu cel iubit... Dacă.

   Pe picior de plecare am vrut să mă întreb unde mă îndrept şi de ce. Am rămas cu ochii în loc, în spaţiul destinat nimănui, şi am ezitat decizia de a merge pe drumul drept. Pe retina mea desprinsă din filme se derulează un vis, un vis ce cuprinde cinci minute alături de tine. Cele cinci minute au greutate şi influenţă din trecutul nostru.
    "Cum ar fi dacă" te voi întâlni în acelaşi loc în care mâinile tale mici şi dulci mă respingeau să nu te sărut, şi tu vei sări în braţele mele într-o îmbrăţişare plină de iubire, surprinzătoare şi caldă? Eu nu aş crede, aş spune că visez când aş primi buzele tale în buzele mele, rozul lor uşor uscat în moalele roz al meu. Nu m-aş opri din sărut, pentru că aş ştii că visez. Te-aş ridica în braţe şi te-aş face să mă îmbrăţişezi cu picioarele, cu sărutul tău năvalnic cu tot. Nu aş mai visa clipa de mâine şi nici nu aş mai regreta clipa de ieri, dar m-aş infinge cu unghiile mele, sângerând de plăcere, în zidul tău  de iubire, să las urme, să nu mai pleci, să nu mai existe decât clipa sărutului şi a iubirii de acum.
    Am început să te simt aproape de mine, cu zâmbetul şi cu jocul tău nebunatic. Imi lipseşti mult când nu te aud, când nu te văd... Nu înţeleg de ce.
     "Cum ar fi dacă" voi apărea în faţa ta, transpirat şi obosit de dor, cu privirea pierdută şi cu suflarea tăiată de la alergat? Să vin de acolo de unde ştii că sunt, de departe, să vin doar să te văd, doar să mă scufund în ochii tăi divini...
     Tristeţea se pare că nu vrea să mă părăsească. Nu eşti aici, doar vocea ta mă tulbură din când în când, şi un sunet surd al semnelor ascunse de la tine. Aş vrea să deschizi mai repede poarta spre inima ta, dar azi, ca şi ieri îmi spui aceleaşi cuvinte sincere pe care speranţa din mine nu vrea să le înţeleagă..."eşti doar un amic pentru mine" ... Şi eu, îmi adun inima împrăştiată, iar, pe podeaua rece, o adun şi o plâng, păstrând o lacrimă cu care să unesc toate părţile sparte din ea. Încă mai sper în tine, chiar şi aşa cu inima cârpită.
      Care ar fi motorul care mă face să funcţionez? Gândul ăsta că viitorul arată mai bine decât prezentul, poate? Sunt vinovat de tot ce este anormal în gândurile mele, dar gândul la tine îmi apare ca fiind cel mai normal, cel mai liniştitor. Îmi aduc aminte de ambiţia ta, de acea ambiţie care te face atât de îndrăgită în ochii mei. "Cum ar fi dacă" iubirea mea ar planta o sămânţă în inima ta, şi ar creşte şi te-ar face să mă iubeşti enorm, dar în acel moment ai începe să vezi că nu mă poţi avea, că nu sunt şanse, că nu văd suferinţa ta? Aş vrea să te văd cum îţi foloseşti ambiţia să mă ai, să foloseşti tot ce ai la îndemână pentru a mă avea, nu pentru a mă cuceri...de cucerit, deja te-aş iubi...



....to be continued.