Vorbea cu mine?

   Vorbea cu mine? Mă şi mira atitudinea ei de conducătoare a tribului în care mă aflam. Nu mai înţelegeam dacă tot ce conta pentru ea eram eu, sau doar adunarea asta de oameni pixelaţi şi coloraţi de vinul nefiert. Mulţumiţi erau toţi, dar unde eram eu. Eram disperat în a mă întreba cum să fac, ce să fac să nu mai dorm cu ochii deschişi. Un somn se lăfăia prin cotloanele gândurilor mele şi mă adormea şi pe mine. Să nu îţi doreşti nimic decât o obsesie crescândă pentru ceva material inutil şi fără rost... E fără rost. Şi dacă acum vorbeşti cu mine nu schimbă asta nimic din ce era înainte... nimic.

    Fă ceva să îmi tresară sufletul, să nu mai doarmă sub adierea asta dulce a unui vânt brun de indiferenţă. E ca şi cum ai scrie o poezie cu cuvintele unui om beat de viaţă fără sens. Ce sunt scriitorii decât o încurcătură de intelectuali care încearcă să spună ceva foarte important şi nu ştiu cum, decât prin cuvinte şi cuvinte şi cuvinte... înşirate pe foi albe şi fără sens. Încerc să spun că nu mai e timp, că totul merge în jos şi ne înmulţim degeaba. Cel mai bine e să ai ceva de făcut, să mergi cu ceva agăţat de gât care să te distreze, care să îţi distragă atenţia de la gândurile superioare, de la faptul că eşti ţărână aruncată în spaţiu.

   Încă îmi aud ecoul obosit al gândului „luptă, microb al spaţiului, luptă să trăieşti în lumea ta de vise, luptă să nu dispari într-o reacţie chimică banală cu mediul care te înconjoară...luptă.”

   Rotiţa care mă purta în uitare până acum era orbirea din iubire. Acum este ca şi cum m-aş uita cu ochii închişi în lumina unui far aprins şi puternic... vezi culori roşietice, culori verzi, vise pe care le vrei doar tu.

   Am obosit să obosesc. Am obosit să trec dincolo cu gândurile şi visele. Totul e comun, totul e la fel, totul e banal. Alunec cum nu am mai alunecat până acum, prin negura gândurilor şi viselor dezlipite la margine şi uzate. Mă apuc să caut în gunoaie o stea cu lumină puternică, o stea care să mă facă să deschid ochii viselor.

Vorbea cu mine...

Hârtie galbenă

Scumpă iluzie a simţurilor,

Lumina albă şi reală se stinge, iar pleopele mele, grele, se mişcă spre a închide realul vis în care mă găsesc. De jur împrejur stele, mii de stele strălucitoare şi vii, parcă ar căuta o ieşire spre exterior, un exterior inexistent. O crăpătură multicoloră se mişcă, se măreşte, se apropie, născută dintr-o stea strălucitoare, cea mai stralucitoare. Acest curcubeu se intinde din depărtare şi se îndreaptă încet spre mine, iar pe el, ca pe o zeitate a cerurilor necunoscute, apari, îmbrăcată cu o mătase transparentă, ca o rochiţă, de un roşu aprins, ce numai sângele zeilor îl pot întrece în strălucire. Trupul tău mlădios şi moale, zboară pe culorile jucăuşe şi calde ale curcubeului şi îmi inundă privirea cu molatecele lui forme venusiene, care parcă ocupă şi se contopesc cu stelele. Corpul tău, uşor ca o respiraţie, mă sufocă. Inima mea cutremură stelele cu bătăile ei puternice, de neoprit. Numai corpul tău rămâne fix, în acest spaţiu mişcător. Te apropii, şi ochiul îmi este fascinat de părul tău, ce în lumina stelelor pare de cristal, şi de ochii tăi de rubin verde, întunecat. Mâna o întind să ajung corpul tău de nălucă şi ating faţa ta fină ca marmura, iar ochii tăi tresar şi pătrund sufletul meu adânc. Ca o floare de primăvară, pe buzele tale înfloreşte un zâmbet de copil, inocent şi sincer. Ridic mâna, uşor, ating colţul buzelor tale, ca un copil ce mănâncă dulceaţă, duc degetul cu care te-am atins, şi gust buzele de culoarea şi frăgezimea zmeurei coapte.

    Corpurile noastre se apropie, se împletesc, iar ochii se îmbrăţişează în razele unei lumini noi, creată de poarta deschisă de sufletele noastre.

    Te sărut, încet, abia atingând buzele tale şi pătrundem, amândoi, zburând pe poarta noastră spre infinit. De acum viaţa mea se construieşte în jurul tău. Pielea mea simte atingerea fină a voalului tău de mătase, atingerea caldă, din ce în ce mai caldă a trupului tău. Corpul meu este atras de această căldură moleşitoare... şi mâna mea caută, caută butonul spre un noi rai, plimbându-se, abia atingând, pe sub voalul roşu şi fin ce acoperă minunea misterului tău. Gingaşa atingere a spatelui tău zvelt, se mişcă în sus, până aproape de gât, şi apoi ca un şarpe de senzaţie, în jos, spre subţioară...unde se opreşte o clipă, o veşnicie.

    După o veşnicie de sărutări adânci, atingerea continuă, descoperind un val de plăcere. Mirosul tău afrodisiac îmi pătrunde în inimă şi cu mişcari moi, atingerea ne urcă în al nouălea cer... şi se opreşte la găsirea unei insule moi de căldură pe care o cucereşte, o inundă cu plăcere. O a doua atingere se trezeşte, dar ea se opreşte pe un gol situat în graniţele permise şi se mişcă, la fel de leneş, spre a cuceri insula rămasă, pentru o fericire totală.

  Prin spaţiu, nori de aur plutesc şi raze de smarald îi mâmgâie pe cei doi zburători. Stelele au dispărut şi soarele nu se zăreşte...se află între ei... şi luminează restul cu fericire caldă, înflorind sufletele săracilor muritori...

 Un vis....

Acasa

 Apa din mână îmi scăpa printre degete cu o viteză uimitoare. Nu doream decât să îmi spăl un pic oboseala din ochi şi să pot  să mă culc la loc. Am trimis o grămadă de artificii pe cerul ei şi nu ştiam dacă mă vede sau este la fel de noapte acolo în gândul ei, în imaginea pe care o construisem singur.

Pătura patului era dezordonată şi nu îmi doream decât să închid ochii şi să mă trezesc mâine. Vise tulburi mă chinuiau. Ea mă luase în braţe, îi sărutasem buzele şi era ceva atât de perfect încât somnul meu trecea în realitate. Mă trezeam iar „acasă”. Aş dorit să rămân cu ea în vis, să continui sărutul care îmi făcea inima să alerge şi trupul să înnebunească.

Ochii obosiţi de vise se închiseră. Minunata ei voce mă chema, dorea să tac şi să nu mai spun nimic, să îmi văd de visele mele împletite. Mă gonea de teama umezelii ultimului sărut. De ce? Ar putea urma altul şi altul, vise şi realitate adăugate. Mă împinge de teamă că eu sunt prea sus, într-o lume care poate fi doar a mea, la mare înalţime de unde pot să cad repede şi doar în cap.

Era un sărut care pentru mine spunea „sentimente” şi „viitor”... dar ea nu era acolo. Transpiraţia mă acoperea cu totul. Alergasem atât să o conving să îmi dea al doilea sărut... dar totul era un vis.  Eram acasă, şi gândul cu ea îmi dansa în minte.
Sărutul era acasă!

Descântec

De două minute, de două secunde, la mine te gândeşti, cu vise te hrăneşti, şi uiţi unde e gândul, uiţi de durere şi ai numai plăcere.

Pleci cu mine în vis pe o insulă cu nisip alb si cald, cu apă albastră, lucioasă şi transparentă. Priveşti cu picioruşele ţi se adîncesc în nisip cu apă, şi simţi razele soarelui cum îţi mângîie chipul. Slipul pare ca o greutate în plus şi ai vrea să mergi liberă fără el. O briză uşoară e îndreptată de trupul meu spre tine. Stau în faţa ta şi te supăr cu o privire plină de ceaţă şi vis. Şi tu doreai acelaşi lucru, dar priveliştea era atât de calmantă încât îţi doreai doar să mă ţii de mână şi să stai întinsă la soare. Dispar o clipă, citind ăn privirea ta o dorinţă şi chipul ţi se luminează când mă întorc cu un pahar plin cu fructe şi gheaţă. E pustiu, doar noi şi urmele noastre din nisip. Simţi căldura cum te învăluie în exterior şi apoi în interior. Vrei să te răcoreşti şi îmi iei mâna cu forţa spre mare. Apa e caldă dar vaporii ei te fac să mergi şi mai departe, te răcoresc. Mă ţii în braţe ca pe un colac de salvare, deşi apa ne ajunge pana la gât şi eu sorb picaturi argintii din părul tău cu zulufi. Acum hainele par atât de grele şi simţi cum sunt arse de ceva... Foc în apă... nu se poate asa ceva... dar tu asta simţi şi vrei să scapi de hainele grele... Ai impresia că mă îndepărtez de tine, că ceva mă duce mai departe... Realizezi că sunt hainele mele, pe care le desfaci cu ajutorul apei argintii si a picăturilor de pe mine. Soarele nu mai exista pentru că o lume e creată în care noi suntem Sori, un plural inexistent. Foc şi reacţii a doua puncte îngropate în nisip şi mare, văzute din soare pe mare, pe o pânză de un albastru superb.

Ai bătăi mai mari de inimă, ai pulsul din mine, ai mintea cu vise. Nimic nu te-atinge şi eşti cea mai frumoasă pasăre de aur, purtătoare de inimi şi fericire.

De două minute, de două secunde, la mine te gândeşti, cu vise te hrăneşti, şi uiţi unde e gândul, uiţi de durere şi ai numai plăcere.

Vals

   Cuprindeam cu mâna un trup ca o nuieluşă. Slab şi livid de emoţie, încă nu îmi reveneam din şocul invitaţiei. Am avut curaj să o invit la dans şi asta îmi consumase mai mult decât trebuia din energia mea. Mă obişnuisem atât de mult cu gândul că voi fi refuzat încât acum eram dezarmat de cuvinte. Ea era ca o poză perfectă a unui vis. Era doar un dans, dar muzica ne obliga să alunecăm unul spre celălalt în conversaţii plăcute.

      Mă zbăteam pe uscat cu început de conversaţii jenante şi „clişee” anoste. Aşteptam să treacă ceva, să depăşesc un moment pe care numai eu ştiam că există. Ea, de sticlă, mă privea cu răceală şi indiferenţă exterioară totală. Aş fi vrut atât de mult să pătrund dincolo de ochii ei frumoşi, să văd în sufletul ei, să aflu unde este portiţa pe care să o deschid, să intru cu o întrebare, şi să nu fiu judecat conform colţurilor cuvintelor spuse.

      Am luat mijocelul ei şi l-am plimbat între mâinile mele. Încercam să nu îmi imaginez atâtea fantezii cu ea, că poate vede dincolo de portiţa ochilor mei, poate citeşte gândurile mele. Dansul ne apropia în transpiraţie de parfumuri şi mă făcea să mă îngrop într-o ameţeală de nedescris. Acum, deschis, bâlbâit în mine, aşteptam să mă izbesc de o stâncă rece. Poate mă înşel şi nu este aşa, poate dacă fac o furtună destul de puternică, ochii ei se vor deschide, trupul ei va fi apă în valul meu de furtună.

    Trecuseră cinci ore în mine, dar în realitate erau doar cinci minute. Savuram cum piciorul ei se atinge de mine, îngheţam când piciorul meu era aproape să calce mici degete ale picioruşului ei... Şi tot aşa. Refuzasem demult să îmi imaginez ce gândeşte şi asta mă făcea şi mai dezarmat. Eram deschis. Sunt deschis. Se apropia spre mine ca spre o pradă sigură. Aş fi dorit să mă dorească, să pot să...

    Muzică m-a dus pe val, am cuprins capul ei, cu mâna alunecând în sus, sub părul ei cu grame de apă. Cu siguranţă nu îmi aude gîndul, pentru că ochii ei fatali se închid de plăcere, eu câştig siguranţă şi dansez cum nu am dansat vreodată. Eram doar noi singuri, într-o cameră mare cu multe locuri de care poţi să te impiedici, dar fără haine şi cu picioarele goale pe un parchet lucios. Eram îngeri cu o aripă care încercau pentru prima data să zboare împreună. Am îndrăznit mai mult spre vis, am pus buzele mele în colţul buzelor ei, am închis ochiul închizitor cu un sărut şi am uimit-o cu pasul meu din dans. S-a agăţat de mine cum eu mă agăţam de ea şi am plutit în sus.

     Valsul acestă mă ducea departe. Imaginaţia nebună îi adresa ei întrebări, dar ochii ei de gheaţă nu spun nimic, ascund secrete, ascund un vals frumos, romantic, întrebător.

Hoţ de imagini

Din teamă de primăvară am încercat să mă uit în altă direcţie. Sunt poze perfecte ale unor realităţi perfecte. Eu ador a face o poză. a o privi, a încerca să citesc ce se află dincolo de staticul colorit, de nuanţe şi zâmbete. Faci dragoste cu chipul din trecut, cu chipul pe care l-ai captat acum câteva secunde, cu chipul unui fotomodel perfect. Ce este oare perfectul? Poza unui chip cu ochi superbi, alb delicios de piele. Ochii sunt tot, pentru că văd în sulfet, văd acolo unde se află dorinţă, curiozitate şi respingere. Dar oare eu sunt citit? Stii tu ce gândesc, cum visez că stai aşezată, cum ar fi dacă am fi doar noi doi, fără bariere, dar cu abur de iubire, adrenalină, fericire? Visez doar, acum, o muză... trebuie să scap de ceaţa unui chip frumos ca al tău, să scap de demonii unor gânduri obscene clasice de iubire perfectă, de vis exaltant...
  Ador o poză, pentru că asta poţi să fi fără să ştii. O poză pe retina unei lumi dintre lumi, cu timpul meu intersectat o secundă cu tine. Am făcut poza... pot să o păstrez?

Şoricelul

 Ai văzut o fantomă care se uită în ochii tăi, îşi dă importanţa cuvenită, se uită în sufletul tău şi cu nonşalanţă şi bucurie pleacă spre alte necunoscute? Normal că nu, cine ar fi atât de dus, sa privească pe cineva aşa. O fantomă cu chip de şoricel luminează încăperea mea, pe cînd aveam un vis de noapte. M-am trezit prea târziu, ca să nu spun ca m-am culcat prea devreme, şi am mirosit parfumul ei. Deja plecase. Savuram orice clipă în care îmi aminteam de acea fantomă. Retrăiam orice secundă în care priveam în ochii fantomei. Ochi negri pe alb, ca o poză din reviste perfecte, dar reviste cu poze şi chipuri perfecte sunt peste tot... de ce mi se părea mie atît de interesant chipul de şoricel desenat pe faţa unei fantome dintr-o încăpere întunecată de gândurile mele? Habar nu am, dar, deşi am aşteptat să mai visez aceeaşi fantomă şi în a doua noapte, nu a mai apărut... Am păstrat doar primul vis, sentimentul de atunci, speranţa de atunci... Erau doar speranţele unei sperieturi întârziate.

Distilat

Clipe de dezamăgire fără rost. Stau şi amestec substanţe din creier şi mă adâncesc în smoală. Eram critic până acum, şi aveam motive să mă ascund. Acum nu mai sunt motive. S-au terminat şi scopul meu se schimbă. O să încerc să mă întorc la vechile distracţii şi să nu mai văd golul ăsta. Am pierdut motorul care mă ducea departe, sau mai degrabă l-am lăsat să plece. Nu mai ştiu cine, şi nu mă interesează, spunea că oamenii sunt îngeri cu o singură aripă şi doar în doi pot să zboare. E un concept atât de simplu de a spune ca avem nevoie de o iubire, de un partener...

Am porţi cu ură, ocolişuri şi ascunzişuri care le închid uşor în faţa ideilor perfecte şi a iubirii perfecte. Visul meu romantic este să fac dragoste cu tine, orice femeie cu carne şi trup atrăgător... şi nu pentru că sunt îndrăgostit de tine, nici pentru că visez să fiu cu tine o viaţă, nici că aş avea o nevoie urgentă şi stridentă....doar pentru a te adăuga la cuceriri sau la amintiri plăcute, ciudate sau fantastice... Amintirile sunt ceea ce mă leagă de viaţă, chiar şi cele din momentul ăsta în care scriu. Amintirile mele sunt o realitate distorsionată de mintea şi imaginaţia mea, şi sunt ca un drog al minţii care mă face să vreau să mai trăiesc.

Ai notat numărul meu de telefon să mă suni? Doar nu crezi că o să răspund... Esti ceea ce visezi... şi dacă o să încep să devin acel om care să facă ce îmi imaginez că vreau să fac, am nevoie de ... nimic, doar de mine am nevoie... şi pe mine mă am. O să încerc să zbor cu o aripă, beau din vise distilate, şi plutesc spre negru infinit.

Ah! Parfumul scrisorilor vechi de hartie!

Ai scris vreodată scrisori pentru cineva pe o hârtie? Să scrii cu grijă, fiecare cuvânt calculat, fiecare cuvânt să spună tot ce vrei să spui... Să aştepţi apoi răspunsul, zi de zi, să te stresezi cu întrebări....dacă nu am scris tot? daca sunt cuvintele mele înţelese greu sau deloc... daca iubirea mea nu este descrisă cum trebuie pe hârtie? Toate întrebările din lume aglomerate pe secundă şi apoi te calmezi singur... şi mai trec câteva zile, după care primeşti scrisoarea... Fericire supremă! Priveşti plicul şi îl analizezi cu grijă. Ai rezistat până acum, de ce să nu mai rezişti un pic, să savurezi momentul, să amîni clipa ddeschiderii de plăcere şi bucurie şi de teamă de ce ar putea fi in ea. Deschizi scrisoarea, tragi aer în piept şi speri... citeşti "Dragul meu" şi inima începe să se aşeze la loc. Ochii cresc în dimensiune, cuvintele le sorb pas cu pas, rapid, trec cu viteză peste ele şi păstrez doar sentimentul din ele. Ştiu că o sa revin şi o să citesc iar şi iar cuvintele, chiar dacă sunt dulci, chiar dacă sunt amare. Îmi povesteşte viaţa ei, şi amân concluziile. Caut cuvinte cu "sentimente", caut "iubire", "dragoste", "a place"... ceva despre mine, plin de egoism. Găsesc cuvintele căutate, sufletul meu le soarbe, le absoarbe cu tot, le disecă şi transformă în fericire pură. Bucuria mea de o zi... Iau o hârtie albă, care de obicei mă îngrozeşte pentru că trebuie să o umplu. Dar am cu ce, am cuvinte grămadă care aşteaptă să spun ce simt, si scriu... încet, dar scriu. Timpul trece repede. Sunt liniştit că am terminat. Douăzeci de pagini...de unde atât? Acum aştept răspunsul...
Ce frumos miroase hârtia cu parfumul ei, plicul de la ea... Ea.

Ai zice că mai este un pic si trec cele zece minute pe care le aşteptai să treacă. Am zis să începem cu ceva povestiri din cameră. Ascult muzica trecutului şi nu realizez ce se întamplă cu timpul ăsta ciudat. Acum e prezent care devine trecut, şi în acelaşi timp e ceea ce vine din viitor. Doar pentru că am răgazul ăsta de a mă uita la firul timpului mă face să simt că sunt în prezent... fără să simt că este deja trecut ţi că păşesc cu trufie şi ignoranţă pe viitor. Ce face viitorul viitor? Faptul că nu s-a întamplat... faptul că este un plan, faptul că este nesigur. Trecutul e sigur pentru că nu mai poate fi schimbat din punctul în care stau eu acum. Dar ce face prezentul? Este împlinirea viitorului apropiat si pictorul viitorului îndepărtat.
Teoria timpului ... ah ce frumos! Ce dor îmi era de putină filozofie caldă pe vremea asta rece.
Fug de a mai intra pe usa imaginaţiei o perioadă, pentru a îmi lăsa un răgaz de câteva zile de respiro de la ratările mele din ultimul timp. Mă tot întreb cine iubeşte cu adevărat. E un sentiment pentru care ţi-a da viaţa, dar după ce te arde ai vrea doar sa citeşti despre el, pe o hârtie sau un ecran.
Ai văzut cum trece timpul?
Pe data viitoare...

Ecou

Să te învăţ
cum să vezi lumea,
să mă înveţi
cum să văd lumea?
Şi ce dacă ai mâinile un pic reci,
şi pline de pasiune,
Eu am ochii plini de tine, dar,
ochii tăi dansează
peste mine.

Sensuri

Azi, cu gândul alergând mai rău ca trupul, cu linişte negăsită şi cu nervi întinşi, am încercat să vorbesc cu mica mea chinezoaică. Am aşteptat să vină de la servici şi m-am aşezat la discuţia cu “telecomandă” pe care o avem în fiecare zi...

-Scriitorul din tine, a murit? Am văzut că nu mai are activitate, nu a mai scris de mult.
-Are activitate...
A urmat o pauză scurtă.
-Unde are? Nu am văzut nimic scris... şi pauza se mări un pic.
-Pe site şi pe blog a mai scris. Vorbeam despre mine şi despre Scriitor ca fiind două persoane total diferite. Dacă stau şi mă gândesc mai bine, chiar aşa era, dar nu vreau să încep acum introspecţia, dacă am sau nu am dublă personalitate...
-Pe blog am intrat şi ... nu am văzut nimic...stai să mai încerc o dată...
“Deci a trecut ceva timp şi ea nu a intrat... e bine... înseamnă că m-a uitat, că nu mai simte pentru mine ce simţea.
-Ultima dată a fost acum câteva zile... dar, m-ai prins. Se simţea zâmbetul ei un pic strâmb. Doar nu era cine ştie ce crimă. Dar oare ce însemna faptul că nu se mai uitase, ca înainte, zi de zi?
-De ce ai mai avea interes? Cum mai stai cu viata ta personala?
-Mă refac...Sunt bine acum... singură şi bine. Nu o să pierd interesul de a citi ceva frumos, dacă mi-a făcut plăcere odată...o să îmi facă plăcere de fiecare dată.
-Şi cu flutureii şi cu pişcureii cum stai faţă de acest Scriitor?
-De ce mă mai întrebi? Scriitorul are un loc special...unic...dar atât.
Se aştepta la un astfel de răspuns. Era imposibil să fi trecut atâta timp şi să mai simtă ceva.
-Atât?
-Pot mai mult? Se poate mai mult de atât? Realitatea se ştia, dar nimic nu îi împiedica să viseze.
-Nu trebuie să renunţi niciodată de tot la "mai mult".
-Eu zic că e suficient să îl pastrez undeva aproape tot timpul... Scriitorul este şi va fi special... poate a fost aşa, doar în sufletul meu... dar e plăcut să trăieşti cu sentimentul ăsta. Trebuie să renunţi atunci când ştii că e suficient pentru a zâmbi... dacă nu renunţi când trebuie... suferi mai târziu!
-Simplu, uşor, sănatos... De unde ai tu impresia că Scriitorul ar prefera aşa ceva vreodată?
Tu nu ai citit ce scrie? Ţi se pare ţie ceva sănătos acolo. Ea a simţit cum el zâmbea, şi şi-l imagina cum tastează cuvinte cu zâmbetul lui defect. Lui, Scriitorului, îi place frumosul...lui îi place să viseze.., să se îndrăgostească, să sufere, să se chinuie singur, fără nimeni altcineva...
-Ca să-l iubeşti trebuie să ţii pasul cu el... şi e greu pentru că e lumea lui, prin care mergi, prin care alergi, prin care pici... şi sufletul îţi oboseşte. Apoi vrea să fugă.
-Deci ai renunţat? Alt zâmbet defect.
-Am renunţat să mai lupt...să mai sufăr. La el nu am renunţat...îl citesc din umbră.
-Dar uşa îi mai este deschisa? Nu uita de sinceritate.
-El ştie că indiferent câte lacăte aş pune..ar reuşi să intre. Cu sinceritate îţi spun...
-Şi dacă eu îţi spun că el are nevoie de tine, să îl ajuţi în visele lui bolnave, ce ai spune?
-Aş spune că vrea din nou să mă ridice undeva sus..şi apoi să dea cu mine de acolo... Aş spune că ar trebui să mă ajute el...
El şi Scriitorul ştiau ce au făcut, ştiau unde era adevărul.
-Nu am dat cu tine de nicăieri...
-O! Ba da...
-Simţi tu că s-a schimbat ceva, în afară de faptul că a trecut timpul?
-Am visat mult...am trăit frumos...cu fluturaşi, cu tremurici, ca şi un copil îndrăgostit pentru prima dată, cu nopţi în care adormeam greu şi îmi imaginam că el mă săruta, că facem dragoste, şi, apoi rămâneam singură...cu visele. Asta îţi spuneam şi eu, el va fi mereu special, indiferent de cât timp trece.
-Dar ai supravieţuit. Ai luat “foc” şi mi-a fost teamă de suferinţa şi de dezamăgirea ta. Acum că te-ai 'răcit" un pic... sau mai mult... e timpul să reiei încet realitatea pe care am îngheţat-o atunci.
-Visez mult..sunt ca şi tine..îmi place să cred în vise şi în iluzii.
-Iluzii...vise...vechi şi noi...le vreau pe toate de la tine. Le vreau să le trag în mine ca un drog, să le respir şi să simt ce şimţi tu.
-Nu pot să reiau ceva, când ştiu că Scriitorul nu va putea fi lângă mine toata viaţa... credeam că îl doresc pe Scriitor toată viaţa. De ce le vrei?
-Mă faci să râd. Nu ai zis tu că Scriitorul este greu de iubit...De ce îl vrei toată viaţa lângă tine?
Vreau visele tale vreau pentru că Scriitorul e prea rece acum, nu mai are vise.
-Şi dacă Scriitorul mă vrea doar pentru a se face bine? Şi când se va face bine? Tot eu voi suferi.
-Da, ai dreptate. Dar tu nu mai ai de ce să suferi....te-ai vindecat deja de el. Vreau să stai aici unde eşti acum, pe margine, şi să nu mai cazi niciodată mai jos... şi nici să nu te mai ridici... îngheaţă aici, de acum încolo... lasă-l doar pe Scriitor să urce şi să coboare....cu visele tale.
-Tu îmi ceri să nu mă implic... Tu îmi ceri să rămân aşa... Eşti sigur că asta o să te ajute? Nu pot să fiu rece..şi ştiu că tot ce face el mă atinge. Dar tu? ce ai simţit pentru mine?
-Eu nu am timp în sentimente, din păcate. Nu pot vorbi la trecut şi prezent despre sentimente. Maximul care îl simt odată rămane acolo, maxim.
-Ce simţi pentru mine?... Mi-aş fi dorit să ştiu.
-Voi scrie ce simt, ce am simţit să ce voi simţi pentru tine... dar nu se adună în două cuvinte...pentru că nu mai folosesc decât două cuvinte. Pot să îţi spun real şi simplu...excitare, atracţie, plăcere de a vorbi şi a te privi... şi ce e în corpul meu....prefer să nu descriu în cuvinte...
-Şi faci bine...
-De ce?
Asta mi-ai spus... am ştiut... eşti alunecos. Acum simt că te am..acum îmi fugi din braţe. Aşa, e mai bine pentru moment să rămanem la real şi la simplu.
-Habar n-ai câte mii de gânduri sunt în spatele unei ezitări, dar asta e defect sau calitate....cine ştie. Defect sau calitate, cine are dreptul să spună?
-Ştii că îţi spuneam sa lasi ezitările şi teama?Acelaşi lucru l-aş face şi acum, la fel ţi-as spune, dar dupa momente speciale, ar urma teamă şi ezitarea din partea ta... te intreb... de ce eziţi? De ce nu faci ce simţi şi ce vrei. Trăieşte momentul...şi opreşte-te după!
-Tu ştii că fiecare femeie are un "grafic" al sentimentelor? Ai spus că eu te-am ridicat şi că te-am lăsat să cazi...Esti bine acum? Îti permiti "luxul" de a te întoarce în vis cu teamă sau de a pleca în altă direcţie... Atunci nu îţi permiteai decat "luxul" de a plânge cu sufletul... acum eşti în control asupra ta şi poti decide, râde...calcula... poţi fi femeie puternică... Nu ai înţeles de ce Scriitorul are nevoie de tine... Are nevoie de tine pentru că simţi, pentru că visezi, pentru că el se chinuie să găsească asta în el....dar deja il ajuti... prin conversaţia asta.
-Fără sa vreau? Fără să mă decid dacă mai vreau să îl las...
-Da, doar vorbind cu mine. Nu ai decis nimic. Nici nu e nevoie. Rămâi unde eşti.
-Scrie-mi ceva. Convinge-mă. Aminteşte-mi. Nu vor mai fi aceleaşi trăiri...nu cred că ar mai avea cum
Dar aminteşte-mi...
-Îţi scriu să îţi amintesc, dar nu îţi scriu să te mişti de unde eşti...
-Sunt adânc înfiptă în locul ăsta. Iar zâmbea. Nu ai cum să mă mai scoţi. Promit! Dar vreau să văd dacă pot să îmi mai amintesc, să văd ce am simţit atunci...doar să văd.
-Trebuie să intri în vise ca într-o cameră şi să ieşi cât mai repede, dar să nu urci, să nu le amplifici, să nu măreşti...o camera pe rând. Să nu le confunzi cu realitatea. Eu nu o voi mai face..Visele sunt bine puse undeva... De asta se numesc vise...
Aşa au promis amândoi. Şi Muza şi Scriitorul. Şi Chinezoaica mea şi Eu. Am promis că o să umblăm prin camere de vise şi o să ieşim în realitate la fel de repede.

Zbat

Îţi era dor de mine?

Gânduri în locuri cu linişte mi se împrăştie şi nu ştiu unde şi cum să mai apuc o idee nebună ca să o întorc spre mine. E rece, şi fiecare din noi ajunge acolo, în răceala timpului, în răceala gândurilor împănate cu amintiri dulci sau amare.

De câte ori mă gândesc la tine? Nu mai ştiu. Ştiu doar că eu cresc în mine şi copilul care iubea odată se pierde în nimicuri supărătoare. Ascult o melodie care mă face să mă gândesc la cea care îmi ţine sufletul captiv.

Îţi era dor de mine?

Am plecat pe calea care ducea înapoi în sufletul tău şi nu ştiu unde am greşit drumul. Ochiul tău gravat în sufletul meu croieşte dansuri melancolice de amintiri, dar toate în sticlă şi rocă. Îmi este dor de durere, de a simţi ceva, de a simţi.

Îţi era dor de mine?

Ducesă a gândurilor, stai deasupra mea cu albul tău orbitor de vis. Ai dorinţa unei zile pline de ploi şi apă? Ai dorinţa unei moliciuni care umple şi a unei fericiri de beţivan uituc? Ai dorinţa unei goliciuni pline de adrenalină şi a unui fix de ochi în negrul Pămîntului?

Şi cu răspunsul tău...ştiu că îţi era dor de mine...Visul vine şi îmi va fi dăruit fără tristeţe şi fără îndoieli.

Ştiu... îţi era dor de mine.

Testamentul

Un scaun ordinar, negru, pe care stă un om plin de urme ale timpului. Vecina lui de scaun privea cu trsiteţe în gol, lăsând discuţia să curgă ca un râu de munte lin. Şi ce dacă era vorba despre moarte, de împărţire a unor lucruri lumeşti... Gândul îi alerga ca în vacanţă, fără grabă, fără rost, aruncând cu fiecare privire din oboseala adunată în ultimele luni de chin şi tristeţe.

Discutau cu logica întinsă pe masă de variante şi aşezări ale unor proprietăţi în braţele copiilor şi a rudelor pe ramuri... Cui îi pasă?

Mi-am luat privirea şi m-am întors unde ceilalţi nu vedeau. Notarul spunea, cu biciul parcă: “deoarece nu are copil nu are ce să împartă...” Unde este copilul... ce s-a întâmplat? Unde e anormalitatea şi unde este tragicul în această afirmaţie?

Pe scaunul ăsta au stat plini de furia împărţirii atâţia oameni care doreau ceva de pe urma unui mort, de pe urma vieţii altuia care le-a fost rudă, cu sau fără dreptate....cu sau fără sens. Şi totul rămâne acelaşi, totul rămâne împărţit aşa cum a orînduit altcineva, mai de sus.

Acum un an pe scaunul ăsta stătea o doamnă, bătrână şi fără speranţe în lumea asta a noastră de a mai sta prea mult. Venise să se asigure că munca şi ce a adunat ea era împărţit cum trebuie, să fie sigură că nu poate cineva să împartă alfel decât cum vrea ea.

Îşi amintea o discuţie veche cu al ei soţ, care murise de caţiva ani. O discuţie pe care nu putuse să o înţeleagă atunci pentru că îşi dorea doar să doarmă. Oboseala asta care te cheamă în mrejele somnului şi care nu te lasă să mai gândeşti sau să mai trăieşti în lumea asta.

Cum e să suprapui amintiri şi să uiţi de timp. Să amesteci toate amintirile şi să le suprapui deasupra unei camere, unui obiect, neatins de timp...

Îţi aduci aminte de clipa când prietenii noştrii erau împreună şi se distrau şi se iubeau... şi acum... ea are un copil cu un altul, cu un bărbat care este total diferit, cu opusul iubirii ei. Părea imposibil ca ei să se despartă atunci, dar în minţile noastre au rămas tot nedespărţiţi. Dacă suprapun timpul de atunci cu timpul de acum şi aduc cele două imagini în acelaşi loc şi acelaşi plan....îmi dau seama că pot combina o grămadă de amintiri aşa, o grămadă de persoane. Îmi dau seama că eu şi cu tine rămânem atemporali, că timpul rămâne la fel pentru că “eu şi cu tine” de atunci suntem acelaşi “eu şi cu tine” de acum. Noi suntem axa timpului şi timpul este perpendicular cu noi... el va fi uitat, noi nu. Şi până când va fi aşa... Pentru totdeauna.

Nu înţelegea deloc paralela şi perpendiculara dintre timp şi noi, dintre îdeile mele filozofice de bărbat de pe Marte şi ideile ei de femeie de pe Venus legată adând de Pământ. Ce mai conta. Era noapte târziu. El se simţea bine că a spus ideile care i se amestecau în minte, şi reuşise să le exprime cât de cât apropiat de ce se întampla în el.

Privile pierdute ale oamenilor obosiţi de gânduri suprapun pe fereastra exterioară a ochilor lor amintiri din intervale temporale diferite şi le citesc exact ca nişte pagini de carte transparente suprapuse.

Doamna s-a ridicat şi a continuat drumul pe Pământ, cu tot ce îi mai rămăsese... Testamentul.

Mâine poţi să mori, azi ai scris testamentul.

Back

   Concediu... relaxare totală şi minte plină de aer curat. Nu-s singur şi nu am fost niciodată. Ea e cu mine şi îşi face griji... şi ce griji. Privesc cerul cu dorinţa de a gândii mai mult şi mai elevat. Am citit cuvinte din limba mea şi nu le-am înţeles sensul. Nici curiozitate să mai învăţ ceva nu am avut. Căutam să adun noi şi noi cuvinte şi să le înşir frumos, ca nişte mărgeluţe, în fraze pompoase şi filozofice... dar am fost în concediu până şi cu mintea. Ce dacă! Azi mă voi adâncii într-o luptă adâncă cu mine şi o să dorm pe plajă, în mintea mea. Euforia trecutului nu mă mai ajunge din urma aşa de des. Mă schimb, ca pagininile unei carţi pe care o scrii, şi apoi începi o nouă pagină, şi încă una... şi aştepţi finalul, să vezi cum se termină.
   Sunt gânduri care mi se par atît de sigure încât parcă sunt deja împlinite, deja făcute. O să le fac, şi o să includ şi pe EA în toate gândurile mele, poate aşa va înţelege.

Undesc

   Simt nevoia unui urlet nebun, dar gura se închide, ca şi a ta, ca şi a lor. Aş lua cuvintele şi le-aş pune să facă dragoste, să se unească, să sară peste graniţa sensului lor şi să transmită două sensuri în unul.
   "Fără suflet eşti!" Spunea cineva care îmi are sufletul. Normal că sunt fără suflet, e la tine de prea mult timp. Te chinui tu să mi-l dai înnapoi, dar cred că nici înainte nu îl aveam întreg. Acum câţiva ani buni ar fi fost un compliment să ştiu că nu am suflet. Am sunt uimit, dar era un lucru care îl ştiam. Sunt curios de acum încolo ce va fi... un om fără suflet, confirmat fără suflet... Hm! Poate devin nemuritor...adică nu mai am suflet să pierd, deci nu pot muri. Ce logică perfect filozofică.
În urmă cu ceva timp mă oboseam simţind ce este în jur. Acum nu mă mai oboseşte nimic. Ce aş putea face acum, când nu mai am suflet? Să scriu iar despre micuţa mea chinezoaică, dar să îi arăt că nu am suflet...
Vrei să filozofăm despre asta mai încolo?

Brunose

Prea multe informaţii, prea multă oboseală, prea mult tu. M-am aplecat peste mine, ca întotdeauna în lumea asta, ca un robot care vrea să cunoscă mediul şi tot din jur. E ca şi cum aş privi doar, un ochi care vede ce se întâmplă şi se minunează că are controlul unui trup. Până şi trupul ăsta e tot ceva din mediul înconjurător, şi de mici cercetăm ce se întamplă cu el, ascultăm cum se aude în el, vedem ce reacţii are la tot ce îi facem.  Cât de ciudat e totul. Dacă nu ar exista credinţa asta am fi doar un film care se poate termina cu un scris negru pe un ecran negru. Nici măcar când scrie "sfârşit" nu putem vedea. Priveşte în istorie, câţi oameni erau născuţi doar pentru a face pe alţii să trăiească. Unii erau născuţi pentru a avea o moarte pentru un ideal, alţii pentru a avea o moarte fără să ştie de ce... dar toţi murim, corect? Nici nu ar fi amuzantă viaţa dacă nu ar fi etapele astea normale: naştere, casătorie, moarte. Unii au scris în calea lor altceva...moarte în accident, moarte de boală...sinucidere...stupid. Câte minute crezi că mai ai din filmul vieţii tale? Ai filmat tot?

Hasme

Am privit cum se lumina în ochi şi trup. Discuţie simplă şi banală: "ce fac ai tăi?...ce fac ai mei?". Mă întrebam pe mine cum mai îmi bate inima şi de ce? Pentru o secundă îmi aduceam aminte cum făceam dragoste, cum alergam după ea în fiecare colţ ca să o pot înghesui. Acum era atât de frumos şi simplu, cu răceală adunată în fiecare colţ. Gândeam şi uitasem cum era să simţi. Cum era oare să gândeşti prin simţiri, să te trezesti că totul are culoare, că totul are puls şi totul este deosebit? Am amintiri pline de ceaţă cu momentele alea. Era odată... Poate din cauza asta toate poveştile încep aşa: "a fost odată ca niciodată..." Toate au rădăcini în trecut. Amintirile devin lustruite de imaginaţie în felul în care vrei să rămână, sau pur şi simplu le distrugi pentru a nu mai retrăi clipele pline de sentiment şi fără gânduri.
Nu îmi aduc aminte decât mâna ta cu parfumul ei specific, combinat cu aroma unui parfum din şerveţele umede, care ar fi mirosit la fel pentru toţi, dar nu aşa cum mirosea pe mâna ta dulce.
Şi ce dacă a fost tot cum a fost... Un singur lucru îmi venea în minte...timpul. Dacă ar fi fost acum ca atunci, dacă am fi în aceeaşi zonă temporală. Am reuşit să mă educ prin abstinenţa cuvintelor din tine, să fiu altfel, să fiu cu gândul, nu cu sentimentul.
Îmi şopteai că totul e la fel. Eu visam ca mai demult. Tu erai acolo, eu doar priveam şi scriam scenarii neauzite şi niciodată scrise.

Ara

Galbenul din tine merge spre un zid,
Dinozaur magic se zbate livid,
Şi şerpi fără aripi colcăie timid,
În rime pereche izbite de-un rid.

Eram eu, acelaşi, cu aripi în poză,
Cu timpul, ca fulger în mâna mimoză.
Duşman sunt cu mine, şi iau, fin, o doză,
Din lacul cu negru şi flori de-o culoare roză.

Mă chinuie sfârşitul din versul meu fin,
Şi te las doar pe tine în vasul meu plin.
Am lacrimile mele, şi ele se scurg lin,
Din secul meu ochi din mortul divin.

Rosul - intermezzo-9

Mă întrebam cum ar fi să trăiesc aşa, îndrăgostit pentru totdeauna de un vis, şi visul să fie chiar lângă mine. Sunt momente în care visul este atât de aproape încât îl poţi mirosii, îi poţi simţii parfumul din contloane... şi totuşi nu vrei să îl atingi. E o ambiţie personală şi stupidă. E ca şi cum aş vrea să mă chinui şi nu ştiu cum, sau mai nou, doar pentru a avea o ocupaţie în viaţă, doar pentru a avea un sens şi o direcţie la care mă tot gândesc.

Morena mea dorea să îi spun cât de des pot că o iubesc, să o sărut cât mai mult, să o ţin cât mai mult în braţe...dar nu ştia ce cere mai exact... pentru că eu oricum urma să fac aceste lucruri din iubire... aşa ştiam să iubesc, sufocant şi enervant pentru unii, dar delicios pentru alţii. Nu trebuia să ceară ce oricum va primii. Încercam să îmi dau seama ce face ca trupurile noastre să fie atât de atrase, ce mă făcea să mă simt aşa de „în înaltul cerului” în prezenţa ei şi când o aveam în gând...şi era prea des în gândul meu.

Ochii ei îmi dădeau linişte şi furtună... Ochii ei răspundeau sufletului meu la toate întrebările existenţiale, la toate întrebările intime, la toate întrebările care încep cu „de ce”, şi aceste întrebări nu erau niciodată pronunţate sau auzite.

Poem din timp

De tine dor,
Cu mine spre nor,
Frumoase ape,
Cu lacrimi uitate.

Aşa eram odată,
        dar cu cuvinte multe,
Azi zac pe podea,
         cu viaţă din pămînt.
Aşa era odată,
         când poveşti se năşteau,
Din priviri pitulate,
        şi imaginaţie dezolantă.

Azi, hai cu mine,
Pe plaja cu vine,
Cu nisip uscat,
De foame deocheat.

Despicable me, despicable you

Conscious of your life you can give everything, and yet you're not the best. Where is the definition of success, and what makes "them" to be the best. I'm sorry that I'm writing in my crooked english, but I need a shield in my thougts, and my thougts right now are only in english. Maybe there will be more people who will understand them, or less people that will criticise my words.
Where was I? The "stupidity of today" and "what makes a man to be successful?" ... These two questions are on my mind, but they are walking away very quickly, so I have to stop them and make them stand still for a second. 
Are you happy today? Not really? No man is really happy for a long time. We are happy for a very short period of time, and we struggle to find happiness anywhere else in the next second. If you think you are happy, think again... it won't be for long, unless you find the next best thing that will make you happy. People with money are too busy to seek... "to seek what?" What is our real purpose? For a second I thought I've reached the best answer, but I was just happy for a second. I'm trying really hard to explain a way to "organize" the world so that none of the problems that are today, won't be there ... Sometimes it comes in my mind an ugly and inhuman thougt...death is an answer maybe, but for who? My world is what I see. If i wish them to die, that means that my world will die and so will I... If I wish that I will die, in an act of unselfishness, then my world dies also, and so will they...
You've got time? I've got some time and I will continue my philosophical quest amongst you, people ... to try to reach the ultimate answer about life... bear with me.

Rosul part 9

      Am aterizat cu bine. Gândurile se liniştiseră şi infuzii de adrenalină şi fericire îi luau locul. Eram nerăbdător să o văd în realitate. Ochii ei mici şi negri îmi lipseau mult. Vameşii şi făceau datoria şi îmi verificau toate măruntaiele bagajelor că poate căram ceva periculos pentru patrie. Era normal şi logic. Ochii îmi fugeau în direcţii diferite faţă de gânduri şi realitate. O doream în ochii mei, să îşi aducă întunecimea negrului din ochi şi să mă întunece în vis. Ah! Nopţile cu ea îmi veneau în minte pas cu pas, etapă cu etapă...ce amintiri ... vise.

       Am terminat cu realitatea. Mă apropiam de ea, fugeam cu gândul spre ea... fugeam cu trupul în braţele ei... Am lăsat bagajele şi am luat-o pe ea bagaj în braţele mele... Era un fulg mic şi uşor. Îmi era aşa de dor de trupul ei. În ultimul timp slăbisem de dorul ei, dar nu mai conta pentru că mă simţeam acasă acum. Am mers pe pasarela spre drumul spre casă. Nu vedeam decât luminile din jur oglindite în ochii ei. „Nu se poate aşa ceva... nu mai am nici un gând, nici o remuşcare, nici o realitate.” Aş fi stat ghemuit la umbra ochilor ei pentru totdeauna, să văd în sufletul ei bătăile inimii mele.

      Mergeam pe drumul nostru şi eu nu o vedeam decât pe ea. Nu ştiam ce se mai întâmplă în jur, şi chiar dacă ştiam puţin îmi păsa. Teoretizez acum dragostea asta, cu toate elementele ei, cu vârsta care te face să fi naiv şi visător. Din păcate orice s-ar întâmpla, eu mă arunc de la înalţime, dar parcă sunt cu o paraşută în spate care mă face tot timpul conştient de ce se întâmplă cu mine, ştiu la ce altitudine sunt şi cum trebuie să trag de coardă să mi se deschidă paraşuta. Chinezoaica mea m-a dus la ai ei părinţi, să văd ce fac, să mă cunoască. Din ce mai învăţasem eu, acum puteam să înţeleg cât de cât limba ei. Erau atât de fericiţi să mă cunoască în viu, să mă atingă. Încercau să îmi povestească de fiica lor că a vorbit numai despre mine, că este îndrăgostită. Mi se confirma visul meu şi nu eram sătul încă. De obicei, orice redută cucerită până la nivel de suflet, nu mai prezintă nici un interes, dar în cazul ăsta eram foarte fericit...eu am fost prima redută cucerită şi îmi era teamă să nu îşi piardă interesul, să nu fie plictisită de ovaţiile mele, de complimentele şi de sclavia sufletului meu în faţa sufletului ei. Nu puteam fi mai fericit... şi eu care aveam atâtea gânduri înainte de plecare.

     Am făcut câteva excursii trândave prin preajma localităţii ei şi apoi am plecat să vizităm Zidul. Mă loveam de tradiţii ca barbarii de Marele Zid şi încercam să mă strecor pe sub acest zid în subsolul pămîntului unde dădeam de ea care mă aştepta. Sub sufletul ei găseam liniştea şi salvarea şi ea nu se supăra.

     A venit timpul să îi dau şi un nume chipului alb cu ochi negri şi mici. Nu are rost să scriu numele ei adevărat pentru că nu ar fi înţeles, chineza e limbă grea, am simţit-o pe pielea mea, în schimb îi voi da un nume plăcut cu explicaţie şi simbol: Morena Dei.

     Morena Dei era un vis frumos care reuşea să îmi şteargă îndoielile cu o privire, care îmi dădea sens şi direcţie... Era Iadul şi Raiul dintr-un vis în care eu eram Zeu...

Rosul part 8 - Morena Dei

Trecuse ceva timp şi mă obişnuiam cu gândul la ea. Se transformase din ideal în realitate şi acum, timpul trecea şi mi se acopereau ochii minţii cu imagini noi. Ea era tot în mintea mea, şi mă tot gândeam când se va întoarce din China.  Strângeam bani ipotetic să pot să mă duc la ea, dar amintirile păreau din ce în ce mai îndepărtate. Aveam îndoieli dacă ochii ei o să mai spună aceleaşi cuvinte pe care mi le spunea odată. Timpul era un zeu care îmi spunea să nu mai urmez calea asta, că era prea departe, să uit.

    Ştii tu frumoasă privitoare din ochii mei cum era odată lacrima mea nevăzută? Aveai un vapor plin de lacrimi cu care te plimbai prin furtuna sentimentelor mele şi nu ştiai încotro este soarele şi când e noapte. Eu mergeam pe gheaţa zilelor şi obiceiurilor tale, tu nu ştiai visul meu.

     Soarele tău eram eu, tu erai ziua mea... Eu ştiam chineză din ochii ei, ea ştia limba mea fără cuvinte... cel mai frumos vis.

     Aveam avion spre ea şi mă pregăteam să cumpăr bilet. Gânduri scurte îmi treceau prin minte şi aveam întrebări şi dileme reci. Inima îmi sărea în piept coarda şi visam frumos. Nori negri aduceau gândurile realiste. Ea zicea să vin, ,că îi este dor de mine, că vrea să trăim fericirea în clipe numărate sub cerul liber. Viaţa îţi dă puţine şanse să trăieşti fericirea şi eu o aveam oportunitatea în faţa mea. Şi ce dacă pe întâlnirea şi pe relaţia asta nu scria „au trăit până la adânci brătâneţi” şi au făcut copii, şi au avut nepoţi.  Dar hai să plec, să mă urc în avionul ăsta şi să văd cum este lumea acolo, cu mistice credinţe şi definiţii diferite ale iubirii. Lumea mea este oare ca şi lumea ei? Sigur, a fost aici, am dansat, am făcut dragoste şi am fost îndrăgostiţi, dar oare dragostea ei a rezistat de atâta timp? Eu sunt la fel de îndrăgostit, dar am atât de multă nevoie de ea, de privirea ei, de cuvintele ei încât mă cuprinde nesiguranţa.

     Cum visam prima întâlnire de aici de la distanţă? O privire, un zâmbet şi un sărut, fără cuvinte. Ştii că vreau să simt gustul buzelor tale ca şi cum ar fi prima dată. Chinezoaica mea dragă avea aşa un dulce mod de a te face fericit, cu alergări în jur, cu cuvinte multe spuse rapid şi înţelese parţial de mine, cu femeieşti porniri adorabile şi inimaginabil de frumoase. Aş vrea totuşi să nu scoată nici un cuvânt când mă vede, primul cuvânt pe care să îl spună să fie prin buzele ei în buzele mele, prin ochii închişi de plăcere, prin... îmbrăţişare cu picioarele.

       Avionul decolă spre departele, misticul, continent. Aşteptam experienţa.

Geam si rece

   Secunda cu secundă totul pare un mare teatru prost. Mă uit la ceas si timpul ăsta nesimţit se depărtează de mine. Ar fi frumos să am o direcţie nouă în care să pornesc.Mi se par toate atât de neinteresante şi parcă văd deja lumina de la sfârşitul oricărui tunel. Aş lua o cale, dar parcă ezit. Şi dacă văd ce se va întâmpla, şi dacă ştiu ce o să fac, tot sunt parcă tentat să mai simt adrenalina, sentimentul şi tristeţea.
   Şi ce dacă sunt scârbit de tot ce e în jur şi aştept întâmplări întâmplătoare care sunt programate, ceva îmi spune că surprizele o să apară.
   Cititorii care îşi zgârie mintea cu cuvintele mele, stau ca un ecou fără răspuns în spatele unui ecran luminat slab şi poate se întreabă cum ar putea să simtă şi să recupereze timpul pierdut citind din sufletul meu o părere obscură. Nu sunt diferit de voi, sunt doar o voce cu sunet de cuvinte care pictează lumea văzută de ochii voştri plini de apă şi praf. Şi ce dacă aveţi ochelari de soare prin care lumea dispare şi pare umbrită de realitate. Si ce dacă aveţi iubire în suflet şi indiferenţă faţă de normal şi logic. Şi ce dacă acum vă pregătiţi să daţi un click pe o pagină viitoare. Eu tot aşa sunt, doar o voce şi o părere... Voi sunteţi regi în curtea voastră imperială, proprie şi personală... Iar eu... aici, rece.

Roşul part 07

    Era atât de frumos în grădina asta în care ne plimbam trupurile. Părea ceva dedicat unor poveşti cu lacrimi şi fericire. Gradinile Elizee, de după moarte. „Ce patetic, un gând frumos şi aşa îmi apare umbra gândului negru. Oameni care se mint în lumea asta că o să trăiescă pe câmpiile Elizee în lumea cealaltă, lume care nici măcar nu ştiu sigur că există. Şi eu mă gândeam că o să pot să trăiesc aşa oricât de mult de acum încolo, că o să simt fericirea asta tot timpul de acum încolo. Mă amăgeam că există câmpiile perfecte...”

Am luat mâinile ei mici şi albe şi le-am purtat prin parc. Erau frunze cu forme ciudate de inimioare şi coincideau cu starea noastră euforică de a crede în coincidenţe. Eram cu gândul la poveşti perfecte de dragoste pe care doream să le trăim. Mă apropiam de ea, atingeam orice parte din ea, exact când îmi propuneam şi exact când doream. Eram atât de extaziat de fericirea asta pe care o trăiam. Lumea mea era compusă doar din ea, din chipul ei şi din parfumul ei. Puteai spune că eram fermecat de ea, că putea să facă din mine orice... Era lumea mea. Lansam cuvinte cu mimă, stăteam şi explicam cu mişcări de ochi de visător tot ce îmi doream. Ea înţelegea sau nu, nu ştiam. Eu eram cu visele mele şi cu privirea plină de sentimente. Încercam şi mă rugam să simtă ce simt şi eu ca să nu trec în penibil, era un risc. Eu nu ştiam ce risc, acum ştiu. Oricum cu contează, trebuie să rişti pentru că alfel nu va înţelege ce simţi.

   Locul părea mirific, rupt din mediul normal. Culorile erau prea vii, prea puternice. Cred că era adrenalina şi dragostea care mă făceau să văd totul ca într-o poză perfectă. Până şi când nu era lângă mine vedeam totul ca un film în care eu eram camera de filmat şi nu actorul pricipal.

    Pe fiecare clipă pe care o petreceam lângă ea simţeam cum gândul meu se pierde, se depărtează de mine. Eu deveneam parte din natură, şi natura mea era ea.

    Am parcurs pagini întregi din grădina asta prin care ne plimbam. Ochii ei îmi arătau calea spre fericire şi eu o urmam fără ezitare. Era o secundă plină de timp. Secole se adunau în acelaşi loc, în aceeaşi fericire de naţii diferite. Toţi au trăit la fel dar au uitat. Eram nervos pe cei din jur pentru că nu ştiau să preţuiască sentimentul şi să îl pună într-o butelcuţă plină de fericire. O putea purta tot timpul cu ei şi putea bea din ea în orice moment. Eram lămurit de misterul ăsta al iubirii şi pentru o clipă aveam desenat un plan pentru toată lumea, ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să ajungă la fericire. Începeam să mă îndrept spre explicarea altor sentimente şi trăiri ale oamenilor, totul într-o secundă.  Dacă aş putea să explic şi lor, aş reuşi să scap lumea de atâtea neplăceri, de atâtea frustrări, de atâtea nemulţumiri. Care era diferenţa dintre mine şi ei? Oare eram singurul care putea să se distanţeze de corp şi să analizeze totul din spatele paravanului de fericire? Eu cred că eram blestemat... Dacă aş fi fost şi eu ca ei, aş fi putut să mă pierd cu totul în fericire, fără să judec, fără să gândesc, fără să memorez calea dus-întors din această văgăună a fericirii.

      Gânduri de o secundă, asta e tot ce reprezintă aceste fraze şi pentru o secundă aveam totul stabilit cum să salvez lumea de la lipsa de iubire. Eu o înţelesesem şi totul era ca o pictură facută din piese mici şi mărunte, un puzzle, în care toate picaseră la locul lor, văzusem imaginea de ansamblu şi mă chinuiam cu disperare să nu o uit, să o scriu undeva, să fac cât mai multe schiţe, să fac desene din minte... să păstrez tabloul şi să le arăt şi lor, celorlalţi, despre care nu credeam că văzuseră minunea asta până acum.

      Ne-am aşezat pe o bancă. Părea rece, deşi era atât de cald. Am făcut ce gândeam şi am furat trupul ei şi l-am aşezat pe picioarele mele. Eram bântuit de gânduri seci şi pline de inhibaţii cum ar fi obscenitatea unui sărut şi normalitatea lui excesivă. Toţi ştiau ce este, era prea comun. Am apucat buzele ei în ale mele şi am început să analizez gustul lichidului ei din gură. Eram scârbos în gânduri, dar realist. Am stat o secundă aşa şi trupul îmi era invadat de mii de sentimente şi simţăminte de care nu ştiam că pot exista. Puteam să jur că uitam ce fac, dar a început să îmi placă mult prea mult acea scârboşenie din combinaţia lichidelor, şi a început să îmi doresc să stau aşa pentru totdeauna, oricât ar însemna asta.

      Mâinile mele crestau drumuri pe trupul ei. Mângâiam locuri moi şi delicios de calde. Îmi doream să o văd fericită, cu capul pe spate, cu ochii închişi şi tremurândă de plăcere. Gândurile filozofice mă părăseau şi mă lăsam alunecat spre colţul plin de plăceri. Acum nu mai vedeam lumina soarelui, nu mai simţeam temperatura de afară, nu mai puteam privi deloc tabloul filozofic cu poze de puzzle pentru că el nu mai exista. Îmi era ruşine de mine şi de fericirea pe care o trăiam pentru că ştiam că era efemeră şi pentru că o să o uit... Cum ar fi fost să ţin minte tot, să îmi rămână în creier ca orice amintire a unei întâmplări traumatizante sau fericite. Undeva la mijloc era un colţ în care începeam să îngrop trăirile. Nu le puteam povesti la nimeni pentru că nimeni nu îmi va asculta gândul tot, nimeni nu va crede...

Rosul part 6

Cu colţul de lumină de afară care se căţăra pe peretele dimineţii îmi umpleam ochii deschişi la jumătate. Îmi închipuiam poveşti, trăiam în minte imagini şi vise. Cum ar fi fost să mă căsătoresc cu această chinezoaică mică? Cum ar fi fost să trebuiască să învăţ să scriu n limba asta atât de ciudată, să desenez caractere şi să mă plimb între oameni pe care să nu îi înţeleg. La prima vedere părea ceva groaznic pentru unul ca mine care se obişnuieşte mai greu cu schimbările, dar dacă mă gândesc mai bine ar fi fost o experienţă de viaţă ideală. O lume atât de diferită şi nouă ar fi fost o provocare foarte mare pentru mine. Dar, cum ar fi fost să avem doi copii mici cu ochii somnoroşi cum am eu ochii acum când visez... Să fie mici şi energici aşa cum este ea, să aibă idei din lumi diferite, să facă prostii din lumi diferite... Ce să mai vorbim de luna de miere, de fiecare colţ al camerelor prin care am merge unde am face dragoste... Lumina se căţăra din ce în ce mai mult în ochii mei. E timpul să mă trezesc şi să încep o nouă zi...Mâine e a doua noastră întâlnire, eu şi o chinezoaică...