- Pixul ăsta are culoarea ochilor tăi.
Verde. Culoare transparentă şi palidă, culoare asemănătoare cu ochii mei. Aş fi putut pune pariu că şi ea este la fel ca mine. Poate prea la fel ca mine. Era prezentă aici din curiozitate, din dorinţa de a trăi ceva ce ea însăşi îşi interzisese. Am auzit că nu trebuie să cred ochii verzi, dar capcana ei era perfectă. Eram o muscă nevinovată.
Am continuat. Îmi era teamă, sinceră teamă. Nu ştiam deloc ce poate fi în viitor. De obicei puteam să prevăd un viitor, oricare ar fi fost el. De data asta am călcat în nămol alunecos şi mă lăsam dus, conştient, spre dorinţa aceea mică, veche, dulce, de iubire şi poveşti de dragoste. Simţeam că asta îşi doreşte. Simţeam la fiecare pas ca ar vrea să cerceteze, să exploreze, să nu mai fie timidă.
Îmi doream tot de la ea, să mă facă să mă simt mai tânăr, să mă facă să ma simt adoleşcent, fără griji, cu aere de iubire şi fără pic de realitate. Am mai trecut pe aici, ştiam fiecare pas, ştiam fiecare metru din avansarea ei. Între noi, însă, erau milimetri şi încleştări de buze. Aş fi deschis gura să vorbesc cuvinte din buze, dar buzele erau ocupate, cu buza ei de jos, cu limba ei, cu gâtul ei moale, dulce, perfect. Mă lăsam purtat de tot, încercând să opresc întrebările…”oare ce gândeşte?” … “oare o pot cuceri cum mă cucereşte ea pe mine?”... Iar apare frica aceea de mişcătorul viitor. O simţeam cu un pas înaintea mea, tot timpul, de parcă ea citea gândurile mele si le şi avea prelucrate. Pentru o clipă era a mea. Simţea şi zbura cu mine peste tot în visele astea nebune de iubire. Dar am văzut viitorul. Era uşor de citit cum va fi totul. Aveam o hartă a zilelor viitoare, pas cu pas, emoţie cu emoţie. Ştiam ce va urma. Era sfârșitul meu, ca suflet. Era ultimul vis frumos. Oare cât va dura tot?
Eram rezervat cu efervescenţa emoţiilor mele. Le temperam, distrat de ezitările ei, fără să mă străduiesc prea tare. Lacrimile trecutului îmi curgeau pe obraz. Ce se întâmplă în capul acela care mă priveşte, în ochii aceia care nu vreau să se pironească deloc in ochii mei?
Visam cum va decurge întâlnirea, cu primul braţ care o cuprinde, cu prima îmbrăţişare timidă, şi puternică în acelaşi timp. Am luat-o în braţe şi am ridicat-o cu putere. Era atât de uşoară, ca un fulg. Ar fi fost atât de uşor să fac dragoste în picioare, aşa cu ea, fără să obosesc o secundă cu corpul ei lipit de corpul meu. Gândul sporadic a dispărut. Erau prea puţine şanse să se realizeze aşa ceva. Eram uimit că acceptase chiar şi această întâlnire de doi iubiţi nebuni. Inima îmi tremura, capul îmi tremura de emoţia primului sărut. A venit repede, mai repede cu o secundă decât mă aşteptam. Buzele ei erau ca două zmeure tinere, apoase şi roz. Sorbeam cu pasiune fiecare secundă, fiecare privire a ei, fiecare gust al buzelor ei. Frumuseţea ei era atât de tânără şi reconfortantă. Îmi tremura corpul. Poate de frig. Poate de emoţie. Poate de bucurie. Nu simţeam că trebuie să îmi fie ruşine că simt ceva, şi nu simţeam nevoia să mă ascund. Am simţit că tremuratul meu nu îi place, dar nu mă puteam controla.
Sunt lucruri, secunde şi imagini care sunt perfecte în mintea mea. Aş fi dorit să continui să o îmbrăţişez tot timpul. Simţeam căldura ei umedă şi mă simţeam tare, puternic, cu dorinţa pregătită să explodeze cumva. Era aşa de pudică, în felul ei. Mă respingea şi totuşi mă lăsa să o ating din ce în ce mai mult. Surpriza era plăcută, năucitoare.
Nu am reuşit să prind ochii ei în plasa ochilor mei, oricât de mult m-am străduit. Fugea, era alunecoasă, cu sunete şi dorinţe totuşi. Ochii ei erau însă ca o poartă sfântă, o poartă de jad închis.
Am scris cu pixul de la ea trei litere: NOI. Nu a înţeles. Erau în altă limbă.
