Acasa

 Apa din mână îmi scăpa printre degete cu o viteză uimitoare. Nu doream decât să îmi spăl un pic oboseala din ochi şi să pot  să mă culc la loc. Am trimis o grămadă de artificii pe cerul ei şi nu ştiam dacă mă vede sau este la fel de noapte acolo în gândul ei, în imaginea pe care o construisem singur.

Pătura patului era dezordonată şi nu îmi doream decât să închid ochii şi să mă trezesc mâine. Vise tulburi mă chinuiau. Ea mă luase în braţe, îi sărutasem buzele şi era ceva atât de perfect încât somnul meu trecea în realitate. Mă trezeam iar „acasă”. Aş dorit să rămân cu ea în vis, să continui sărutul care îmi făcea inima să alerge şi trupul să înnebunească.

Ochii obosiţi de vise se închiseră. Minunata ei voce mă chema, dorea să tac şi să nu mai spun nimic, să îmi văd de visele mele împletite. Mă gonea de teama umezelii ultimului sărut. De ce? Ar putea urma altul şi altul, vise şi realitate adăugate. Mă împinge de teamă că eu sunt prea sus, într-o lume care poate fi doar a mea, la mare înalţime de unde pot să cad repede şi doar în cap.

Era un sărut care pentru mine spunea „sentimente” şi „viitor”... dar ea nu era acolo. Transpiraţia mă acoperea cu totul. Alergasem atât să o conving să îmi dea al doilea sărut... dar totul era un vis.  Eram acasă, şi gândul cu ea îmi dansa în minte.
Sărutul era acasă!

Descântec

De două minute, de două secunde, la mine te gândeşti, cu vise te hrăneşti, şi uiţi unde e gândul, uiţi de durere şi ai numai plăcere.

Pleci cu mine în vis pe o insulă cu nisip alb si cald, cu apă albastră, lucioasă şi transparentă. Priveşti cu picioruşele ţi se adîncesc în nisip cu apă, şi simţi razele soarelui cum îţi mângîie chipul. Slipul pare ca o greutate în plus şi ai vrea să mergi liberă fără el. O briză uşoară e îndreptată de trupul meu spre tine. Stau în faţa ta şi te supăr cu o privire plină de ceaţă şi vis. Şi tu doreai acelaşi lucru, dar priveliştea era atât de calmantă încât îţi doreai doar să mă ţii de mână şi să stai întinsă la soare. Dispar o clipă, citind ăn privirea ta o dorinţă şi chipul ţi se luminează când mă întorc cu un pahar plin cu fructe şi gheaţă. E pustiu, doar noi şi urmele noastre din nisip. Simţi căldura cum te învăluie în exterior şi apoi în interior. Vrei să te răcoreşti şi îmi iei mâna cu forţa spre mare. Apa e caldă dar vaporii ei te fac să mergi şi mai departe, te răcoresc. Mă ţii în braţe ca pe un colac de salvare, deşi apa ne ajunge pana la gât şi eu sorb picaturi argintii din părul tău cu zulufi. Acum hainele par atât de grele şi simţi cum sunt arse de ceva... Foc în apă... nu se poate asa ceva... dar tu asta simţi şi vrei să scapi de hainele grele... Ai impresia că mă îndepărtez de tine, că ceva mă duce mai departe... Realizezi că sunt hainele mele, pe care le desfaci cu ajutorul apei argintii si a picăturilor de pe mine. Soarele nu mai exista pentru că o lume e creată în care noi suntem Sori, un plural inexistent. Foc şi reacţii a doua puncte îngropate în nisip şi mare, văzute din soare pe mare, pe o pânză de un albastru superb.

Ai bătăi mai mari de inimă, ai pulsul din mine, ai mintea cu vise. Nimic nu te-atinge şi eşti cea mai frumoasă pasăre de aur, purtătoare de inimi şi fericire.

De două minute, de două secunde, la mine te gândeşti, cu vise te hrăneşti, şi uiţi unde e gândul, uiţi de durere şi ai numai plăcere.

Vals

   Cuprindeam cu mâna un trup ca o nuieluşă. Slab şi livid de emoţie, încă nu îmi reveneam din şocul invitaţiei. Am avut curaj să o invit la dans şi asta îmi consumase mai mult decât trebuia din energia mea. Mă obişnuisem atât de mult cu gândul că voi fi refuzat încât acum eram dezarmat de cuvinte. Ea era ca o poză perfectă a unui vis. Era doar un dans, dar muzica ne obliga să alunecăm unul spre celălalt în conversaţii plăcute.

      Mă zbăteam pe uscat cu început de conversaţii jenante şi „clişee” anoste. Aşteptam să treacă ceva, să depăşesc un moment pe care numai eu ştiam că există. Ea, de sticlă, mă privea cu răceală şi indiferenţă exterioară totală. Aş fi vrut atât de mult să pătrund dincolo de ochii ei frumoşi, să văd în sufletul ei, să aflu unde este portiţa pe care să o deschid, să intru cu o întrebare, şi să nu fiu judecat conform colţurilor cuvintelor spuse.

      Am luat mijocelul ei şi l-am plimbat între mâinile mele. Încercam să nu îmi imaginez atâtea fantezii cu ea, că poate vede dincolo de portiţa ochilor mei, poate citeşte gândurile mele. Dansul ne apropia în transpiraţie de parfumuri şi mă făcea să mă îngrop într-o ameţeală de nedescris. Acum, deschis, bâlbâit în mine, aşteptam să mă izbesc de o stâncă rece. Poate mă înşel şi nu este aşa, poate dacă fac o furtună destul de puternică, ochii ei se vor deschide, trupul ei va fi apă în valul meu de furtună.

    Trecuseră cinci ore în mine, dar în realitate erau doar cinci minute. Savuram cum piciorul ei se atinge de mine, îngheţam când piciorul meu era aproape să calce mici degete ale picioruşului ei... Şi tot aşa. Refuzasem demult să îmi imaginez ce gândeşte şi asta mă făcea şi mai dezarmat. Eram deschis. Sunt deschis. Se apropia spre mine ca spre o pradă sigură. Aş fi dorit să mă dorească, să pot să...

    Muzică m-a dus pe val, am cuprins capul ei, cu mâna alunecând în sus, sub părul ei cu grame de apă. Cu siguranţă nu îmi aude gîndul, pentru că ochii ei fatali se închid de plăcere, eu câştig siguranţă şi dansez cum nu am dansat vreodată. Eram doar noi singuri, într-o cameră mare cu multe locuri de care poţi să te impiedici, dar fără haine şi cu picioarele goale pe un parchet lucios. Eram îngeri cu o aripă care încercau pentru prima data să zboare împreună. Am îndrăznit mai mult spre vis, am pus buzele mele în colţul buzelor ei, am închis ochiul închizitor cu un sărut şi am uimit-o cu pasul meu din dans. S-a agăţat de mine cum eu mă agăţam de ea şi am plutit în sus.

     Valsul acestă mă ducea departe. Imaginaţia nebună îi adresa ei întrebări, dar ochii ei de gheaţă nu spun nimic, ascund secrete, ascund un vals frumos, romantic, întrebător.

Hoţ de imagini

Din teamă de primăvară am încercat să mă uit în altă direcţie. Sunt poze perfecte ale unor realităţi perfecte. Eu ador a face o poză. a o privi, a încerca să citesc ce se află dincolo de staticul colorit, de nuanţe şi zâmbete. Faci dragoste cu chipul din trecut, cu chipul pe care l-ai captat acum câteva secunde, cu chipul unui fotomodel perfect. Ce este oare perfectul? Poza unui chip cu ochi superbi, alb delicios de piele. Ochii sunt tot, pentru că văd în sulfet, văd acolo unde se află dorinţă, curiozitate şi respingere. Dar oare eu sunt citit? Stii tu ce gândesc, cum visez că stai aşezată, cum ar fi dacă am fi doar noi doi, fără bariere, dar cu abur de iubire, adrenalină, fericire? Visez doar, acum, o muză... trebuie să scap de ceaţa unui chip frumos ca al tău, să scap de demonii unor gânduri obscene clasice de iubire perfectă, de vis exaltant...
  Ador o poză, pentru că asta poţi să fi fără să ştii. O poză pe retina unei lumi dintre lumi, cu timpul meu intersectat o secundă cu tine. Am făcut poza... pot să o păstrez?

Şoricelul

 Ai văzut o fantomă care se uită în ochii tăi, îşi dă importanţa cuvenită, se uită în sufletul tău şi cu nonşalanţă şi bucurie pleacă spre alte necunoscute? Normal că nu, cine ar fi atât de dus, sa privească pe cineva aşa. O fantomă cu chip de şoricel luminează încăperea mea, pe cînd aveam un vis de noapte. M-am trezit prea târziu, ca să nu spun ca m-am culcat prea devreme, şi am mirosit parfumul ei. Deja plecase. Savuram orice clipă în care îmi aminteam de acea fantomă. Retrăiam orice secundă în care priveam în ochii fantomei. Ochi negri pe alb, ca o poză din reviste perfecte, dar reviste cu poze şi chipuri perfecte sunt peste tot... de ce mi se părea mie atît de interesant chipul de şoricel desenat pe faţa unei fantome dintr-o încăpere întunecată de gândurile mele? Habar nu am, dar, deşi am aşteptat să mai visez aceeaşi fantomă şi în a doua noapte, nu a mai apărut... Am păstrat doar primul vis, sentimentul de atunci, speranţa de atunci... Erau doar speranţele unei sperieturi întârziate.