Rosul part 4

     Am fost împreună la o întrunire a studenţilor dintr-o asociaţie multinaţională. Era o seară cu început de distracţie şi cu mult alcool. Eu, nu beam de fel, dar în seara aia m-am ameţit repede încercând diferite licori de pe diferite continente. Ea era de o înălţime adorabilă, fără pic de tocuri. La prima vedere părea o mică păpuşă. Acum, engleza mea stâlcită nu avea nici o şansă de a o face să fie atentă la mine, mai ales la câtă atenţie primea de la toţi. Eram fascinat de ea, de stand, de tot ce era în jurul ei. Colegii ei, chinezi, mă lăsau cu totul indiferent. Ea părea a fi o bucăţică de aur galben cu strălucirea unui răsărit de soare.  

    Da, normal că am alunecat spre ea, cu intravenos de ameţeală dublă, să îmi încerc norocul de bărbat în a o impresiona. Nu aveam aşteptări mari, doar o dorinţă ascunsă. Am început prin a mă amăgii că doresc doar ochii ei să se oglindească în ochii mei, primul pas de adorare. Normal că mă simţeam ca un animal de casă, fie el şi căţel, care priveşte în ochii stăpânului cu încredere, disperare, iubire. Mă aşteptam să fiu alungat şi alergat de indiferenţă şi cuvinte de complezenţă, dar am zărit de la început o dorinţă în ochii ei. Nu ştiam ce îşi doreşte, dar nu mă înteresa, pentru că eu eram egoist, îmi luam doza de fericire din ochii ei dulci şi frumoşi.

    Am început conversaţii mărunte, de complezenţă, cu subiecte care păreau că apar şi dispar fără urmă, cu  timpul care nu mai părea să opună nici o rezistenţă vântului care eram noi doi. Îmi povestea drumuri şi gânduri şi eu priveam ca la un tablou din filme de vis. Îi povesteam din viaţa mea, ce ştiam a povesti mai bine, ce îmi aminteam eu că ar fi de povestit din viaţa mea, corp mergător peste pământ. Ea asculta cu grijă şi plină de interes. Eu credeam că interesul ei este o primă minciună pe care mi-o spune fără cuvinte, dar eu îmi doream să o cred din tot sufletul.

     Deodată nu mai eram ameţit deloc de alcool şi mă simţeam nud, ca în faţa unor privitori iscoditori care mă dezbrăcau. Am luat-o de mâna şi am dus-o într-un colţ.

Rosul ... part 3

     Supăram unele persoane prin firea mea şi unii ţânţari mă supărau pe mine. Adăugam liniuţe pe un perete din minte la fiecare zi care trecea. Am uitat deja numărul lor. Mă gândeam la fantoma trecutului, la visul meu real pe care l-am trăit cu bruneta chinezoaică.

     Ce vise? Ce sentimente? E mai bine să merg liniştit pe stradă, cu ochiul din mine vizionând visul şi cu cel al realităţii treaz şi agitat.

     Odată cu vârsta se adună şi gândurile din suflet în minte, din inimă în tactil, din vis în realitate. Unde eram? La povestea unei chinezoaice frumoase. De unde îmi pot eu imagina un astfel de vis? Din colţul minţii mele visătoare.

     Am cunoscut o chinezoaică frumoasă, cu ochii de sticlă, negri şi răpitori. Era o distanţă atât de mare, atât ca limbaj cât şi din punct de vedere al culturii, între noi, dar asta era doar o mică piedică în calea gândurilor mele. Ea se potrivea perfect cu visele mele, era ca o piesă lipsă dintr-o imagine care eram eu. Frumuseţea fizică a ei mă încânta la nebunie. Nu îmi dădeam seama dacă o privesc cu ochii realişti cu care priveam toate femeile din jur şi le judecam după standardul bunului gust, sau o priveam cu ochii plini de cataractă ai iubirii pe care visam că simt.

     Nu fizicul ei mă încânta. Era ceva anume în felul în care păşea pe stradă, ca o barcă din vis,  care merge pe mare, cu valuri care o ridică şi o lasă constant. Când îşi strângea părul era exact ca o balerină rusească. Întorcea capul cu o mândrie şi o eleganţă pentru care orice regină s-ar fi antrenat să o aibă.

     Şi totuşi, după lungi întrebări şi analize, îmi dau seama că nici astea nu contau... ci felul în care mă privea, felul cum se adâncea în ochii mei, felul în care mă simţeam atras de ea doar privind lacul negru din ochii ei...

Rosul ..part 2

O fericire mai puţin de înţeles mă făcea să mă întreb dacă am uitat cum este în cădere. Am vorbit la telefon şi simţeam cum fercirea ei şi râsul ei mi s-a transmis. Ea era un înger care îmi dădea tot timpul sfaturi bune şi o stare de spirit incredibilă. Poate că deviasem din lumea reală în lumea imaginaţiei, iar. Ea e sigură pe frumuseţea ei, dar ar fugii de prostia asta de sentimente inutile.  Firul inexistent al curiozităţii ne ţine în viaţă fantezia logică a unei iubiri perfecte. Realitatea îşi spune cuvântul şi timpul trece... şi trece... şi dorinţele reale se usucă uşor ca nişte prune zbârcite... Vor avea mai târziu un alt gust, o altă aromă mai dulce.

       Ne v-om întâlni la o vârstă mare, la o vârstă la care o să fim liniştiţi, la o vârstă la care ne urâm pentru că o să credem că totul ar fi fost foarte frumos „dacă”. Am atât de multe promisiuni de ţinut pentru tine încât nu mai ştiu dacă o să le pot duce la bun sfârşit.

       Ea nu mai doreşte să fie în mine, se zbate, mă agasează cu valuri de logică şi cu palme de realitate... Eu zâmbesc sincer, liniştit, calm, fără pic de durere... sunt în cătutarea imaginii mari asupra lumii şi Ea este deja mult prea stabilă în visul şi sufletul meu ca să mai vreau să mai schimb ceva. Are dreptate, nimic din ce spune nu este deplasat sau ciudat... dar în mine e acelaşi lucru ca şi acum câteva luni, ca şi acum câţiva ani... Ea nu poate să creadă asta. Nici eu... Dar zâmbetul meu la cuvintele ei mă face să mă întreb iar întrebări fără rost... Oare sunt de nemişcat? Oare ...?

      Încerc să îmi desenez un drum pe care să merg. Până acum toate drumurile aveau o finalitate, un scop real. Acum am numai distanţe spre infinit şi direcţii foarte mari. Ceva poate fi în neregulă cu mine, dar sunt sigur că voi reuşi.

      A încheiat discuţia prin a accepta, fară să creadă, că mă iubeşte. Eu ştiam asta, sau mai degrabă vroiam să cred asta mai mult decât ar fi fost posibil.

     

O zi cu loc de gândit...

Şi cum să stai să nu gândeşti? Ieri eram uimit că oamenii citesc ce scriu eu... si dau mai departe ca exemplu... poate ar trebui să fac public mai des gandul meu scris...şi aşa încep...cu un început la care lucrez...un început de carte... Cu timpul poate voi, cei care citiţi mă puteţi îndruma spre o direcţie plăcută, cugetată, necomercială...SAU...să mă ajutaţi în nemurirea mea...
Titlul: ROŞUL
Deci prima parte:

"

“La mine priveşti tu?” Mă uitam la mine cu ochiul minţii şi ămi dădeam seama că probabil arătam comic şi cu privirea încrucişată de uimire de ea nu îşi mai lua ochii de la mine. Făcea paşi mărunţi şi se uita la mine ca la un spectacol uimitor. „Trebuie să fiu foarte amuzant pentru ea, cu admiraţia din privire, cu felul meu necredincios de a o privi.” Ochii ei erau implantaţi în ochii mei şi ochii mei o explorau cu mii de picoruşe de miriapod. Nu aveam ce atinge pentru că doar era îmbracată perfect pentru mine, fără părţi din trup care să mă cheme obscen la o poză de trupuri dezbrăcate cu noi. Dar asta era mai puţin important... ea mă privea, eu o priveam de la distanţă. Gândul real îşi punea amprenta, să mă întrebam la şanse, la situaţie, dar dacă...”Dacă reţin numărul maşinii poate mă ajută cu ceva, poate o să o mai văd pe stradă vreodată, şi o să îi caut iar privirea, măcar.”

-         Ai mai scris ceva?

-         Nu. Aştept inspiraţia să vină la mine, să îşi croiască cale prin mintea mea, să... Doar ştii că glumeam.

-         Cauţi o nouă poveste de dragoste? În prima parte a acestei afirmaţii mă întrebam dacă are sau nu dreptate... dar am privit mai adânc şi mi-am dat seama că nu era aşa. Doar că nu mai vedeam „imaginea mare” de ceva timp şi nu mai avusesem timp să mai scriu... Dar am lăsat-o să creadă ce vrea.

    În mintea mea începuse procesul de a genera o poveste cu final fericit sau nefericit. Era povestea roşie a hainei pe care o îmbrăca o persoană infinit de distantă, pe care nu o vedeam bine din cauza ochilor orbiţi de soare şi oboseală.

    Azi am alt gând, şi tu stai călare pe el. Căutam cu disperare o poveste, dar ea era chiar sub ochii mei. O lume ascunsă pe care numai eu o ştiam. Mă gândeam la sărutul unei chinezoaice cu beţe înfipte în păr negru şi lucios. Cum ar fi fost oare?  Poate dacă ar avea buzele mici si roz, cu o limbuţă dulce pe care să o pot ţine mult între buzele mele...

    Cum ar fi trebuit să fie? Scundă ca să pot să o simt ca o teacă a sabiei mele, să pot să o car ca pe o haină, să pot să o duc oriunde cu mine. Dar oare asta e visul cel mare? De aici începe frumuseţea... ochii ei negri şi mici, care stau pe cerul chipului ei ca doi luceferi dintr-un negativ de poză.

      Ştiai că ... eu nu mă uit în ochii tăi, ci în sufletul tău... Eu nu mă pot gândi când te privesc, doar simt că înnot într-o mare de uitare, vesel şi fericit, blocat, îngheţat în timp.

-         Şi care ar fi legătura cu femeia îmbrăcată în roşu?

    Hm... care ar putea fi legatura... Timpul ăsta e ciudat, aleargă cu viteze diferite în mintea mea şi în realitate. Nici nu mi-am dat seama că am spus ceva cu voce tare din ce gândeam...

"