Odată, mi-ai spus

Odată, mi-ai spus că am ochii plini de primăvară,
Că am foc sub sprâncene,
Că am apă şi stele,
Pe cerul negru de timpurie vară.

Într-un vis care pare atât de îndepărtat,
Odată, mi-ai spus...
Că ochii tăi se pierd în pădurea ochilor mei,
Cu liane şi păsări viu colorate,
Legate la ochi...cu folii mate.

Odată, mi-ai spus două cuvinte dragi,
Stoarse din tine, pline de ploaie,
Rare ca o eclipsă şi firave ca o  şoaptă.
Odată mi-ai spus, că... iubeai.

Odată mi-ai spus...

Cuvinte de păianjen

   Am pânza pe care o desenam cu cuvinte. Am poze cu fericire înghesuită între dinţi. Sunt încărcat în aşteptare cu nebunie şi durere simplă. Sunt totul şi nimic, cu o explicaţie simplă pictată în colţul gurii tale. Am dorit să te am în clipă, să te adun în mine aşa cum erai odată.
   Ştiu tot, aşezat pe burtă, ascultând pământul să îmi spună ceva nou, dar tot ce auzeam deja ştiam. Concluzii logice şi filozofice, toate ştiute într-un cerc obsedant. Mă sufoc dintr-un gând, orice gând. Mă seacă de mine orice încercare, orice direcţie, orice înterbare. Sper să ajung acolo într-un final. Sunt un înotător prin viaţă, şi nici măcar nu ştiu să înot. Toată apa asta murdară, plină de naştere, iubire şi moarte mă împinge în jos, cu un suflet plin de plumb, cu un gând plin de noi întrebări care încep cu "de ce?". Nu are rost să mă întreb dacă sunt singurul care înoată în direcţia asta. Vă văd, cadavre pline de frumuseţe cu sau  fără inteligenţă, cu sufletul dornic să se elibereze, cu trupul atârnat de voi, ca nişte greutăţi care vă trag în jos.
Am aripi, albe, şi zbor, plin de speranţa nimicului din cerul albastru.
Am aripi şi văd mâlul de sub mine, împletit în valuri sub picioarele mele.
Mă mişc cu un sigur vis, şi mă usuc de apa curată. Nu înţelegi. Sunt un burete care absoarbe lumea şi o stoarce de vise. Sunt răul şi binele pe care nimeni nu are cuvinte să îl spună. Nu pot să nu mă oglindesc în tine, nu pot să nu te mângîi în tine. Visezi la suflet şi la existenţa lui, dar povestea ta e scrisă cu piatra pe zid, adânc, vizibil, plin de culoare.
   Am nevoie de cuvinte, să mă apere de tot, să mă elibereze de mine, să te lege pe tine.
   Am nevoie de pânza pe care o ţes, de seva din tine. Sunt lacrimi fără durere, sculptate în ochi, şlefuite din piatra din mine. Degeaba le vezi, degeaba le simţi la atingerea ta fină. Sunt eu acum, şi ele sunt parte din mine, ca şi cearcănele veşnice de oboseală neînţeleasă şi fără sens.
   Dacă te-am prins în pânza cuvintelor mele, şopteşte-mi adevărul la ureche, înainte de a te devora.