Eu lângă

-De ce stai lângă mine? Privirea ta îmi spune că ai facut un pas în altă direcţie, că ai crescut de lângă mine şi că acum priveşti altfel totul. Te-ai maturizat?

Tăcere. Privirea ta desenează un ultim semn de exclamare. Te laşi pe spate si îţi aduci barba în piept. Eşti tare bronzată în lumina asta. Ochii tăi sunt aceia, dulci, care întotdeauna m-au purtat spre visul unei iubiri de vară, cu pasiune, indiferenţă faţă de ceilalţi, şi cu logica inexistentă. Nimic nu se poate întâmpla rău din asta, îmi spune gândul. Mă apropii de buzele tale îndreptate în direcţia în care ţi se îndrepta şi gândul... departe. Te sărut, buzele moi, un pic uscate de răcoare, şi un prin surprinse de faptul acesta. Ai deschis ochii larg, ai privit spre mine şi ai zâmbit.

-De ce ai făcut asta?

-Era ceva ce speram să fac de când eram singurul tău vis de iubire. Acum sunt doar o explicaţie reală a unui trecut frumos pentru mine. Erai ultima cetate în care îmi ascunsesem visele de iubire. Îţi dau sărutul ăsta aşa copilăresc, singurul, pentru a ţine tu cheia viselor la tine. E bine să o ţii tu. E bine să mi-o înapoiezi atunci când mă vei visa noaptea, când sufletul tău mă va visa iar.

-Răspunsul meu îl ştii deja, ştiu că îl poţi citii în mine, în mintea mea.

-Răspunsul tău îl simt prin visele pe care mi le ascunzi, prin diplomaticul tău răspuns fără cuvinte. Dar acum nu mai cotează, încă mă mai hrănesc cu dulceaţa buzelor tale şi îmi va fi de ajuns pentru totdeauna. Ştiu că mă mulţumesc cu foarte puţin... dar acel puţin este esenţa a tot ce trăim, clipa care rămâne în memorie, clipa care te face să îţi pară rău că vei muri vreodată.

-Eşti atât de copil. Eu sunt deja în altă lume, car alte gânduri pe umeri, am altă fericire în altă realitate. Nu mă faci decât să visez pentru o clipă, să mă întreb "dacă" doar pentru o secundă, şi poate un "de ce" câteodată. Alung gândurile, pentru că m-am maturizat în visul de iubire.

-Ştiu toate astea, dar nu ştiu de ce, atunci când mă uit în sufletul tău încă mai văd ceva foarte special, acel loc al meu, ca lumina unei lumânări în întuneric, şi ştiu ca acea lumânare poate declanşa întotdeauna un incendiu de proporţii. Poate mă înşel... sau poate nu. Tu ştii adevărul.

-Ţi-am spus că gândeşti prea mult, că îţi faci prea multe probleme... Totul a atât de simplu.

-Ştiu. Gândul meu pentru tine e foarte simplu şi cuprinde un sentiment pe cale de dispariţie din mine. Sunt sigur că poţi duce tu mai departe tot. Sunt sigur că dacă îngrop fericirea în vise cu tine, nu vei regreta şi vei visa.

Tăcere ca la început.

Acceaşi privire dulce, acelaşi portal spre iubire, aceeaşi distanţă cu poduri de gânduri fără cuvinte.

Sărbatoare

Ce sărbătoare ai în tine? Ce fericire ai în tine?
E un sentiment... A avea parte de un cadou... o aşteptare... o bucurie.
E un sentiment, doar un sentiment. O bucurie egoistă de a da şi de a primi.
Cu un calm nebun, mă bucură viaţa, cum se zbate să mă facă un pic conştient de mine. Se zbate şi încearcă să mă trezească fără nici un pic de spor.
Cu cine eşti? Cu cine sunt? Mă întreabă cele două voci din mine, obosite, extenuate, cu privirea plină de ceaţă.
Ai fost acolo?
Da.
Ai văzut minunea?
Ai văzut cum toţi dansau? Toţi aveau aceeaşi frică de necunoscut. Acceaşi teamă de moarte sau de rău.
Ţie îţi este frică de cineva? De moarte?
Da, dar fac un scop din a nu îmi mai fi frică de nimic. Imaginează-te robot!
Lacrimi, te mişcă?
Lacrimile sunt poezie! Lacrimile sunt esenţa sentimentului şi exprimarea lui, aşa cum îmi exprim si eu sentimentele în poezie.
Mă aplec în faţa lacrimilor, ca în faţa unor cristale totemice, creatoare de religie.
A cui religie?
Religia celui care le naşte!
Şi mâine despre ce vorbim?
Despre tine...

Fără

Fără tot, lipsit de margini, lipsit de gând şi intrigi. Aşa arată o zi, cu calm şi spirit de comun în inimă.
Mă amuză ceilalţi, disperaţi şi enervaţi când apele mele sunt calme. Eu pierd, ştiu. O viaţă fără urcuşuri şi fără coborâşuri nu se numeşte viaţă.
De ce gânduri, când totul ţi se dă gratuit fără efort şi totul îţi este atât de frumos pictat, desenat de alţi graficieni a căror treabă e să facă asta. Treaba mea este să fiu o rotiţă între alte rotiţe. Treaba ta care este?
O întrebare fără rost. Ne afundăm în specializare, cu ochii cârpiţi de nesomn, cu dorinţa de a face ceva ieşit din comun, dar care nu are voie să depăşească legea, nu are voie să treacă peste limitele impuse de toţi ceilalţi. Ce dilemă dificilă... Să spun că există diferite ieşiri din lumea asta... dar toate sunt tabu.
Şi de asta sunt ieşiri, pentru că sunt tabu. Câte ieşiri normale există din lumea asta.  Nimeni nu ţi le arată. Nimeni nu ţi le spune. E un mic culoar al celor fericiţi.

Sfântul

Caut nemurirea in tot ce mişcă,
Şi sunt nemişcat de lume,
Caut să trăiesc fără repetiţie,
Fără fericire, caut fericirea
Plâng după repetiţie,
Dar citesc atent scenariul.
Mă arunc pe topoganul timpului, şi,
Nu aud sunetul dinţilor de durere.
Sunt fericit de o voce,
Încântat de un zbor din vis,
Aruncat de lumina de ieri în furtuna de mâine.
Sunt Eu, alături de voi cei din visul meu,
Vă ating, vă simt, vă gust.
Sunt Eu, şi lumea din jur, mintea mea,
Visul meu.

Vocile şi gâlceava

-Cu mic, cu mare, vă adunaţi să vă certaţi aici în faţa mea? De ce stai tu femeie cu poalele ridicate să îmi arăţi pielea ta cristalină şi să îmi ceri gânduri dulci?
   Un ţăran se apropia şi începea să înjure, cuvintele lui erau colorate şi nebune. Din stânga venea un elegant bărbat cu haine de lux şi cu privirea semeaţă. Era curios ce se întâmplă şi pregătit să intervină. Din colţul întunecat se mişca o umbră neagră cu nervuri şi cu culori întunecate care îi circulau prin vene. Sunt curios ce se întâmplă acum. Un domn prezentabil se coborâ din o maşina luxoasă. Ascundea sub haine o armă cu care omorâse peste două sute de oameni. Ce vor oare toţi?
Pe o buturugă, în mijlocul lor, stătea un om palid, slăbit de puteri, albastru sub ochi, cu privirea în pământ, îmbrăcat într-o cămaşă albă, desfăcută la nasturi. Femeia încerca să îl atragă, să îl facă să i se aprindă ochii cu pasiune, dar el avea numai ceaţă gri-albastră în ochi, tristeţe şi întrebări filozofice. O voce ridicată îl întreba ceva, lovindu-l la fiecare gând cu o înjurătură. Îl privi pe ţăran şi îi aplică o privire de ură care îl făcu pe loc să tacă. Mafiotul se apropie, propuse să ucidă pe toţi, şi aşteptă cu fruntea sus un răspuns. Scosese deja arma şi era pregătit, dar nu speria pe nimeni. Femeia continua să se dezbrace şi îşi înjumătăţi numărul de haine care le avea pe ea, lăsând deja să se arate nuri ridicaţi de pe sub bluză. Elegant, omul îmbrăcat în acele scumpe haine şi plin de gel ajunse lângă buturugă. Vorbi ceva elegant, exprimă o dorinţă, dar nimic, nici o reacţie. Umbra neagră acapară atenţie tristului om de pe buturugă. Din ochii lui ieşiră aburi gri şi se uniră cu vocea întunecată a umbrei.
  Praf albastru acoperi tot. Tăcere în gânduri. Pe o buturugă stătea un om plin de decizii de luat, slab, cu ochii trişti, cu privirea goală. Căuta prin ceaţă direcţia gândului să viitor. Lumea lui era o ceaţă. Viaţa lui era o ceaţă fără lumină, albastră, mistică.

Discutabil

 Am făcut un pas discutabil în afara cercului. Mă aşteptam să mi se coloreze piciorul, să mă simt lovit, îndurerat, dar nu a fost deloc aşa. Am privit cerul cu ochii plini de ceaţă. Nu ştiam ce culoare are. Nu ştiam unde să mă îndrept. Vreau să fac şi pasul următor, dar aş auzi anumite uşi închizându-se în urma mea. Sper că va fi bine acolo în întunericul ăsta aparent. Am multe soluţii, şi toate calculele se opresc doar la un pas în faţa mea. Vreau libertatea de a face ce sunt. Vreau libertatea de a scrie ce sunt cu un creion de plastic. Vreau să privesc liniştea în ochi şi să îi spun că este cea mai bună amantă, dar eu voi fugi de ea.
În afara cercului văd saci grei, îi ridic, mă antrenez, mă apuc de cărat...Va fi greu ce va urma.

Doar azi

Doar azi,

 pot să îmi imaginez cum sângele îţi pulsează în firicelele de vene din piciorul tău nebronzat.

Doar azi,

 pot privi cu ochii îndrăgostitului o conversaţie plăcută, cu vise dulci de creme servite într-o cofetărie a vieţii.

Doar azi,

 încerc să te mişc spre a mă place, cu pleoapele tale cu farmec, din ochi fericiţi de bucurie.

Doar azi,

 am cântecul vocii tale moi şi plăcute, care îşi adie cuvintele pe pielea zburlită a gâtului meu.

Doar azi,

 nu vreau să văd decât cuvintele tale cu albeaţa laptelui şi dulceaţa mierii din ele, cu tot.

Doar azi,

 mă simt ca într-o încăpere plină de aburii ochilor tăi maţi şi încinşi ca noaptea.

Doar azi,

 te caut pentru a fi a mea, printre cearşafuri acoperite de uşi, şi întâlniri înmulţite cu zece.

Doar azi eşti a mea,

Doar acum.

Convoiul plictiselii...

    Desluşesc cu greu ce scrie pe zidul din faţa mea. Mi-aş dori să îmi pun ochelarii permanenţi, dar am ceva ce mă opreşte. Mă dor ochii dar încerc să deduc logic cuvintele şi toate cifrele de opt si de nouă care se aşează unele după altele. Mă întreb „ dacă mă apuc să studiez cum ştiinţe oculte şi a face vrăji, inseamnă că încep să o iau pe căi anormale, oare?”. Cei care apelează la vrăji şi vrăjitoare sunt prea comozi pentru a face ceva cu adevărat ca să schimbe ceva din viaţa lor. Logica este cea care câştigă tot timpul.

      Viaţa este atât de neinteresantă câteodată. Poate ar fi bine să nu mai poţi visa sau să nu mai poţi imagina înainte ce vei face, ca în cazul meu. E adevărat că orice experienţă reală le depăşeşte pe celelalte, dar şi cu costuri mai mari. Cu lene în braţe, caut nemurirea? Cât de patetic pare tot, cât de ireal... Visez lumea asta banală în care trăiesc şi trăim cu toţii? Este cu adevărat reală? Sunt atât de mulţi care ar dori să ştie că totul este un vis, că de fapt ei sunt regi în alte lumi, că nu trebuie să se chinuie sau să facă mare efort pentru a supravieţui.

     Ne uităm la ceas. Au trecut trei minute şi muzica răsună liniştitor în ureche. Aşteptăm amândoi să mai treacă o secundă. Ce facem acum? Aşteptăm să vedem ce planuri avem pentru mâine şi ne odihnim ca să nu stricăm ziua de azi? Să ne relaxăm... Cum ar fi să fi un zeu nemuritor? Să nu ai nevoie de nici un scop, de nici o viaţă, de nimic. Să trăieşti aşa, cu puterea de a nu muri niciodată. Blestem sau binecuvântare? Omul este atât de ciudat cu o astfel de dilemă în braţe. Încă o secundă şi se mişcă ceasul din perete. Necunoscutul se apropie cu încă un pas. A vrut să ne spună cum va fi viitorul, dar a observat că ne relaxam şi nu a mai dorit să ne deranjeze. Despre ce vorbeam? Despre Nemurire? Nemurirea nu există decât împreună cu mortalitatea... ca ziua şi noaptea, ca albul şi negrul.

 -  Aşa te relaxezi tu oare? Vorbeşti cu tine despre nemurire ca un bătrân nebun?

- Da, aşa ar fi ideal să îţi petreci relaxarea, vorbind cu tine, despre tine, încercând să afli ce se află în spatele tău, pe ce poţi conta.

- Şi ce faci când apare „reporterul”, cum sunt eu acum? Mai ai loc de încă o voce?

- Dacă nu ai fi „tu”, atunci aş căuta vocea externă care să mă susţină şi să mă ajute. Am crezut că iubirea poate să îmi dea un suport perfect, dar acum am îndoieli...

- De ce spui aşa diplomatic şi când vorbeşti cu tine? „am îndoieli” ? Pentru cine vrei să ascunzi că nu mai crezi deloc în iubire şi că ţi se pare ceva fără importanţă, ceva care nu mai există în tine, ceva care te blochează în viaţă, dar ceva foarte plăcut, ca un drog de care nu poţi scăpa.

- Aşa e, dar orice drogat poate să nege că are o problemă, sau mai bine zis, să se ascundă în spatele „dependenţei” lui pentru a motiva „ratările” din viaţă. Sincer aş prefera oricând să ratez în viaţă pentru p iubire, dar asta e şi problema... când iubeşti poţi să depăşeşti orice.

- Acum mai iubeşti? Cum este iubirea ta?

- Aş vrea să fie altfel, să fie nouă, să fie nebună, să simt că trăiesc. Acum alerg după întâmplări pe care trebuia să le fac la tinereţea mea... Îmi este dor de un sărut lung care să mă facă să nu mai îmi dau seama dacă limba mea este a mea, dacă buzele mele mai sunt ale mele, dacă dulceaţa din gură vine din sărut sau din vis.

- Azi trebuie să pleci spre un nou vis. Simţi că ai toate căile blocate la un nivel pe care nici tu nu ştii cum să îl accesezi... Ce poţi să faci acum?

- Azi, ca şi ieri, îmi iau zborul spre necunoscutul iubirii din vis. Am o femeie în vis pe care vreau să o dezbrac de gândurile ei, să mă rog să vină la mine, să mă rog să ... îmi lase sufletul ei la mine. Colţul meu de Rai este în fericirea ei. O altă femeie, care se mai suprapune câteodată cu cea din vis este departe şi îmi trimite gândurile ei, dornică să o visez.

- Esti un naiv leneş, ştiai asta?

- Şi ce dacă... (cât urăsc „reporterii” ăştia băgăcioşi). Nu e chiar treaba ta. Du-te şi interoghează pe altcineva.

- Văd că ai lângă tine un alt om care doarme. Poate vrea el să fie mai deschis la întrebările mele. „Hei, domnule!”

- Ai înnebunit!!! El e cel mai întunecat gând. Nu îl trezi!

- De ce? De ce îţi e teamă? Poate el ştie să trăiască şi să simtă, să te pună la punct, să te facă să nu regreţi nimic din convoiul ăsta de plictiseală în care trăieşti.

- Tăcere!!!

Aşa îmi desfiinţez, demonic şi despotic, orice încercare de a mă îndrepta cineva spre altceva decât spre plictiseala asta plăcută din viaţă.

Nima

    Foaie goală, îndoială de bătrâneţe, îndoială de culoare şi îndoială de tot. Mi-am lăsat o chică plină de apă, cu nervii adunaţi de pe cer. Mă gândeam la ea, o fată simbol al impulsului sexual, o imagine perfect sculptată în ochiul minţii. Cine nu o doreşte oare? In nihilismul meu afectat de dorinţă nu mai îmi curgea nici un vis, doar acela de a o plăti să fie în braţele mele. Cât de greu sau cât de rău ar putea să îţi fie după ce faci sex cu o astfel de femeie uşuratecă, dar atât de frumoasă? Normal că mintea mea nu ştie ce înseamnă un rezultat al realităţii, ci doar un rezultat al imaginaţiei mele. Scenarii tâmpite îmi frustrau mintea şi încercam să mă opresc din a visa toţi paşii pe care îi puteam parcurge pentru a avea o anume Ea, pe o superbă Ea, o Ea a tuturor...

   Am mers cu gândul ăsta noaptea, şi făceam scenarii, care până acum îmi lipsiseră, cu actori necunoscuţi, dar cu mine în rolul principal. Eram ce stiu că nu sunt, îmi doream poate să pot sa fiu altceva, să am nervi în mine, să pot să fiu călit de o experienţă aşa de ciudată, dar atât de interesantă.

   Partea asta e în orice femeie, şi în cele frumoase şi în cele urâte. Sexualitatea şi atracţia pentru una sau alta par foarte puternice, dar mintea este un conducător atât de ciudat şi de acceptat în mine încât firul visului este urmat în detaliu, este bine structurat şi foarte aproape de realitate... Ce mi-aş dori oare de la o astfel de experienţă şi unde ar fi surpriza?

   Plictisitor! Am fost acolo, am văzut, am simţit la fel. Eram tot eu, un pic mai şifonat, un pic mai rău, cu o parte din suflet pierdută. Ea aştepta acolo, tot cu sufletul curat, dar cu ecoul răului în ea. De ce să dau valul mai departe, de ce să propag experienţa lor şi durerea lor mai departe.

    Am mers mai departe, cu un bagaj mai mare de vise şi un bagaj mai mare de frustrări. Undeva, la orizont o să le arunc, o să le uit, o să iau o parte din ele cu mine în întuneric.

Trup

Filozof fără margini,
 Cu ape şi valuri nebune de tot,
Am barca cu mare în ea ,
 din trup până acolo,
Copil fără viaţă, şi un hoţ mort.
Am furat pentru mâine un colţ de viaţă,
Mâncând o imagine din piersică coaptă.
E bine, cu gândul plecat să nu taie,
 O voce, un glas, o linişte mare.
 Simple cuvinte, pe lanţ deşirate,
 Nu au un foc să ardă cu paie,
 Nu au nici lacrimi şi nici o sudoare,
Au doar apa mării, dar fără de sare.
Toţi, ameţiţi de căldură albă,
Înnotăm ca peşti în stol de păsări,
 Versuri, ca gratii, te agaţă dureros în ochi,
 Şi strâng vise închise în grotă.

Greaţă de timp

Întins în pat, mă gândesc cum ar fi să dorm. Atât de frumos aş putea să visez ceva surprinzător şi erotic, să mă trezesc inoculat cu visul şi să vreau să îmi aduc aminte tot. Dar nu e aşa. Am gânduri nebune, am gâduri multe şi înghesuite pe un singur loc în sala de aşteptare din mintea mea. O umbră din mine pleacă, se ridică cu cuvintele şi pleacă în bucătărie să fumeze. Un obicei prost, un viciu în care îţi îngropi gândurile. Ce ar trebui să fac acum, fumând cu greaţă visele şi gândurile adunate. Pierd din vedere imaginea mare a vieţii, visul cel mare cu care trebuie să te joci de-a riscul şi liniştea. Mă opresc şi îmi aduc aminte de iubire şi visele din trecut. Durere şi sufletul se roteşte cu privirea în altă direcţie. Păcat că nu mai am timp să irosesc secunde în gândul despre timp. Divina inspiraţie m-a lăsat fără cuvinte. Secundă cu secundă mă uit cum alerg cu tine, cititorule, de mână, spre o moarte sigură. Trupul meu nu va mai fi, dar gândul meu v-a trăi prin tine, ca o viţă de vie care creşte, se agaţă, face roade dulci şi vinuri îmbietoare în timp. Mă aşez la o masă, degust urma mea din tine, rotesc paharul, privesc culoarea vinului şi aprob un gust delicios cu o plescăială plină de impoliteţe. Mintea ta are gustul gândului meu şi mă îmbată mai mult pe mine de fericire. Am puterea să înving timpul prin tine. Ce urmează în secunda umătoare?

TIMP

zece minute

     O alee pe care merg cu tine de mână, azi , nemâncat de iubire, obsedat de poza cu chipul fericirii perfecte. Am privit tatuajul tău cu însemnătate ascunsa.  Semnul ăla înseamnă... atît de multe dacă aş putea să îl sărut, să pot să simt cum se zbate în spatele lui o viaţă, să te simt cum tresari cu dorinţa de mâine.

    Pe aleea asta am mai mers şi sunt rece şi foarte expert în simţiri... şi cu toate astea mă simt la fel, cu bătăi multe de inimă, cu dorinţe şi frustrări nebune. Azi pot să îţi spun ce am învăţat despre iubire... Nimic. Doar m-a făcut mai rece şi totuşi la fel de iubitor. Cred că adoram liniştea, dar acum va veni iar furtună. Marea liniştită nu este o mare sănătoasă. Se anunţă clipe de nelinişte.

    Acolo am făcut dragoste, ştiu... şi acolo. Dar acolo nu am făcut decât în vis, şi visul cu gândul acesta de a face iar dragoste cu tine mă face să tremur, să îmi doresc asta mai mult. Tu ce îţi doreşti? O pată pe un tricou cu simboluri mitice, sau o cameră cu ziduri pe care să o pictăm cu vise închise?

    Înainte vorbeam despre trecerea timpului, de durere şi mitice apariţii ale neputinţei de a mai fi tineri. Azi durerea este un mit, timpul trece prea repede şi nu mai suntem tineri.  

   Te izolez cu mine zece minute în camera noastră, te dezbrac de piele şi suflet şi te las să mă pătrunzi în inimă cu raza ochilor tăi superbi.  Văruiesc cu trupul tău zidurile, acopăr cu sânii tăi geamurile viselor celorlalţi şi mă îmbrac în oasele tale mâncând din inima ta. Culorile vieţii bat deschis o tobă de dans în ochii mei. E toba de vise, cu semnale de fum, îţi transmite un mesaj de viitor. E nebunul din şah care te anunţă că va face o altă victimă pe tabla noastră de joc.

    Îţi era dor de cele zece minute cu mine?  

Imagini fără imagini

  Pensula pictorului era gata, pregătită. Se uita la model, se străduia să nu dezbrace mai mult nudul care îl vedea... şi apo îşi umezi ideile. Ar fi avut ceva frumos de pictat, dacă ar fi avut şi ceva sentimente ataşate, dar ... sentimentele au fost oprite de mult. Era interzis să fumezi o ţigare ilegală. Era obositor să fi iar cu sufletul  împrăştiat în faţa cuiva care nu părea că are sentimente, sau că ştie ce este acela un sentiment. Era o insulă închisă, dar un nud perfect pe care putea să îl admine din afară, să îl picteze, să îl ofilească după cum avea el chef şi după cum îi dicta vopseaua imaginaţiei.

   O linie rotunjită, o părticică de suflet atârnată, o culoare hotărâtă indirect de nudul din faţă... încet încet lua naştere o operă de artă. Ar fi vrut să o trateze ca pe un copil, să o trateze ca pe o femeie... să o sărute cu buze moi şi protectoare pe frunte şi cu buze grele şi apoase peste tot trupul, peste toate locurile ei umede...

    Ochii ei îl chinuiau pentru că erau perfecţi, un cer şi o mare unite peste tot într-o pedeapsă greu de suportat. Nu reuşea să picteze cu ochii lui, şi vedea cum inima şi sufletul se căţărau pe el, pe mâna lui, pe culorile din pictura lui. Era aproape de a se trăda în faţa ei, era aproape de a mâzgăli ce şimţea într-un mod prea vulgar.

   Părul era de culoarea cameleonică a iubirii, azi negru cu noanţe albastre, mâine galben ca lanurile de grâu... şi acum roşiatic ca focul din ochii lui. Se simţea stors de apele care îi tulburau sufletul, dar picta în continuare, gelos pe mâna lui că reproduce tot atât de detaliat, încât să vadă şi alţii culoare ei şi a sufletului lui combinate.

   Pictura era perfectă, dar era foarte bine dacă ar fi reuşit să o ardă. Ea sigur nu va fi mulţumită. Sufletul lui nu era de ajuns, nici în combinaţie cu divinul ei trup. Sufletul lui era doar o linie pe un tablou mare, ân care ea ţinea evidenţa celor zdrobiţi. Poate tabloul ei final era mai frumos, mai nemuritor... Poate...  

Născut din moarte

Amar e cuvântul pe care îl caut, aşa cum am căutat fericirea şi aşa cum am căutat iubirea din carte. Acum m-am liniştit, preocupat de o veşnică problemă existenţială, împiedicat să gândesc cu inima. Am terminat cu legătura dintre vis si realitate, acum trebuie sa aleg, să le despart, să le lustruiesc pe amândouă şi să mă apropii de prietena mea Moartea.

  Ieri am primit dezamagiri, azi primesc dezamăgiri, mâine la fel. Credeam că undeva există o bandă comună între bărbaţi şi femei. Oare de unde vin visele de iubire? Cred că numai bărbaţii pot să facă asta. Femeile au cele mai frumoase poveşti reale de iubire, toate adâncite cu picioarele în pământ.

   Acum să las un pic valul să mă uşureze de greutatea gândurilor. Somul îmi cam lipseşte în ultimul timp. Dau vina pe primavara asta începută ciudat, dar cine ştie ce se ascunde în adâncul gândului meu. Aş vrea să scap, şi probabil o să scap de visele astea fără sens. Vise cu o poveste cursivă care mă chinuie toată noaptea, vise cu persoane din trecut, vise care prevestesc ceva ce nu pot înţelege. Când o să mă mai liniştesc oare? Nu mai am timp de nimic si desenez actele şi activităţile mele ca petele unui dalmaţian pe spatele timpului care trece prea repede.

   Drogul meu principal, şi nu mă mai satur de el, este visul. Acum visez fără voie noaptea, pentru că ziua nu mai am timp. Câteodată visele sunt ca un singur tablou care se repetă, ca un film pus pe pauză. Sunt cele mai obositoare nopţi posibile. „Oboseală” era un prieten bun, care mă făcea să pot să trec mai uşor prin viaţă. „Boem” zice lumea că sunt...