Vocea nouă

   Pe geam se vedea o plajă superbă, cu nisip alb şi o mare albastră şi fără cusur. Ochii mei căutau în depărtare pentru a se relaxa ştiind ce urma să se întâmple. Stresul iubirii trupeşti plutea asupra timpului ce va veni. Dorinţe ascunse şi acoperite de zâmbete şi presupuneri doreau să spargă zidul aparenţelor, să spună tot, să spună cum şi în ce poziţie dorea să facă dragoste, să spună unde, cum şi cât să se atingă. Un egoism nebun îl făcea să vrea să îi aducă fericirea completă, să poată să o privească la final cum îşi dă ochii pe spate de bucurie, cum tremură din fiecare colţ al corpului ei, interior şi exterior satisfăcut, cum îl priveşte cu dorinţă, dar prea obosită să mai facă ceva. Marea asta nebună îl făcea să aibă vise din cauza unei simple voci, pe care mai dorea să o audă râzând, pe care o mai dorea o dată măcar să i se cuibărească în timpanul beat de imaginaţie.

    -Şi acum, că am ajuns aici, ce facem?

„Hm! Ce facem? Te-ai dezbrăcat? Ai limba umedă dansănd nebună cu limba mea? Ţi-ai despicat picioarele şi le-ai împletit pe trupul meu? Trebuie să îţi spun eu ce vrei şi tu de fapt? Ce mai aştepţi? „

    -Acum... ne plimbăm să vedem ce se întâmplă acolo jos pe plajă.

„Acolo jos, unde nu este nimeni, unde, la adăpostul acelei stânci vreau să ne jucăm unul cu celălalt, să ne mângâiem în public cu inima în gulerele pe care nu le purtăm, cu iubirea aparent spoită în plăcere trupească, acolo să te sărut în interiorul buzelor tale, în văzul tuturor şi al nimănui.”

    -Nu nimic acolo, jos pe plajă. Vino în apartament, e atât de frumos...

   „Da, este atât de frmos apartamentul.”

   A intrat, dar un trup fără haine îl întâmpină, cald, superb, alb, nud. Ea îl luă de mână, îi răsuci hainele de pe el şi le stoarse cu totul. Îl luă cu totul, îl invită să intre, îi făcu să trăiască visul.

   „Visul meu e realitatea noastră, o lume perfectă.”

   Am luat-o de mână şi i-am arătat gândul meu, fără să îi povestesc nimic, fără să schimb nimic, fără să piardă nimic.

   Aud vocea ei acum, cum se prelinge din urechea mea, ca o dulceaţă perfectă pe care o mănânci doar dimineaţa.

Muza şi Muntele

Muntele apăsa cu aerul lui pe plămânii lor, cu o presiune fără sens, cu o imagine frumoasă şi verde. Doi, ei doi, sau doar el singur urcând muntele vieţii, agăţându-se de ierburi de vise, unele rupându-se, altele rezistând eroic şi firav.

Urcuşul era greu, dar supravieţuia cunoscând-o pe ea, imaginaţia, muza.

-Ţi-am scris ceva, Muza mea, ţi-a plăcut?

- Da...picantă descriere, cuvinte ca vopseaua unui tablou, aproape că vedeam trupuri cu imaginaţia.

- Deci ? Ştii că eşti tu acolo, eşti conştientă că …

- Ai imaginaţie, nu glumă.

- Am Muză, nu gluma. Ar fi dorit să îi poată vedea zâmbetul, să o poată atinge cumva.

  Ea a zâmbit, vers după vers creînd în mintea lui, adevărate râuri de operă aleasă.

 - Asta înseamnă să ai talent. Doar ştii că, Muză, sunt doar a ta.

- Pot să o public atunci? Razele de lumină nu erau de la soare, erau de la ea, din ochii ei, din firele ei de păr.

- Poţi.. ţi-am spus...nu scrie nicăieri că eu sunt Muza...deci nu mă ucide nimeni.

- Da, dar dacă o citeşte cineva şi îi spui că tu eşti Muza, o să te înroşeşti? Imaginile pictate de mine de dezbracă în ochii tuturor de haine şi inhibiţii.

- Cred că da, dar cu siguranţă nu ar ştii nimeni că e vorba despre mine. Mă vezi frumoasă, o zeitate, în ochii tăi sunt chiar motiv de a trăi… ceilalţi nu mă pot vedea aşa vreodată. Nici măcar nu ştiu dacă sunt şanse să citească cineva care mă cunoaşte, deci nu îmi fac problem.

-Dar cum te simţi să ştii că ceilalţi citesc despre tine?

-Atâta timp cât ei nu mă cunosc, nu contează.

- Atunci o să scriu numele tău, şi poate voi pune şi o poză. O privea în ochi, să observe dacă clipeşte, să observe dacă apare un gram de îngrijorare.

- Nu cred că ai face asta. Privirea ei se îndepărtă, se agăţă de ceva verde din coama Muntelui. Dar totuşi mă simt flatată să ştiu că Eu sunt acolo, alături de tine.

-Doar atât? Ce altceva simţi?  Ştiu că este prea devreme, dar trebuie să simţi ceva. Orice. Şi nu vreau să mă minţi frumos. Despre a mă minţi frumos pot să scriu o grămadă de poezii.

   Ea a zâmbit. Un Munte şi o Muză. Cine ar mai fi auzit de aşa ceva? Era imposibilul.

 -Aş zice că Tu, Munte, eşti un pic nebun să gândeşti aşa. Tu cu imaginaţia ta, cu nemişcarea şi frumuseţea peisajelor tale, să îţi laşi râurile să curgă pentru o Muză, o simplă plămădire a imaginaţiei tale? E greu de crezut.

-Mă  interesa să ştiu dacă poţi să  "trăiesti" şi să "îţi imaginezi" ce scriu eu, dacă poţi "exista" în visele mele, alături de mine, dirijată de imaginaţia mea, făcând ce doresc eu, când doresc eu?

Era o capcană, şi amândoi ştiau asta. Era un joc ascuns şi o cheie spre alte şi alte vise, nelimitate, infinite.

- Mă aflu "acolo" când citesc. O mică pauză, o revenire din uimire. Ştiu că asta nu te aşteptai să auzi. Zâmbea ştrengăreşte. Ştia că tocmai acceptase ca Muntele să îi facă orice, să o facă iubită şi nervoasă, fericită şi calmă, imaginaţia lui o putea purta prin toate porţile iubirii, prin obscenităţi şi atingeri catifelate. Acum îi permisese să îi fure trupul şi sufletul pentru visele lui.

-Nu mă aşteptam. Nu aşa repede, nu aşa direct… dar asta te face de sute de ori mai atrăgătoare, mai incitantă şi mai dorită.

   Credea că reuşea să strice toate scrierile istorice, toate întâmplările povestite de toţi scribii ai tuturor timpurilor, prin care Muza nu era alături de Autor, de scriitorul ei, în care era doar ceva din realitate, fără aspiraţii spre cer şi vise.

- Eu nu prea traiesc din vise, sunt cerebrală şi nu visez. Reuşesc doar să mă pun în situaţii pe care le imaginează alţii. Când citesc ce scrii tu despre mine, mă transpun acolo, dar nu imi imaginez niciodată singură aşa ceva.

-Ah... ce simplu era totul. Dacă ai fi reuşit să vi cum mine în  vis şi să completezi cu realitatea ar fi fost inimaginabil de frumos, ideal. Dacă putem trăi ce îmi imaginez, atunci suntem făcuâi unul pentru celălalt. Aşa mi-ai da speranţă, speranţa m-ar face să visez, visul m-ar face să fac orice să trăiesc alături de tine visele… Asta ar aduce fericirea noastră, şi în visul meu, şi în realitatea ta.

 Îmi doresc să te cunosc, să cunosc Muza cu care am făcut deja dragoste în vis.

-Un vis permis de mine, dar în realitate te pot lăsa doar să îmi mângîi chipul cu crengile tale verzi, cu ochii tăi luminoşi.

 -Mai am o întrebare. Când ai citit ce scriu despre tine, ce ai simţit?

  Trupul ei a tresărit, apoi a zâmbit, apoi a împins Muntele cât mai departe. Îi place jocul, dar încă nu poate spune ce simte, nu poate deschide toate portiţele.

  -Nu te mai întreba atât! Învăluie-mă cu tine şi vei vedea.

Minciuna

Savuram ideea unei idile, romantic, întins pe spate,

Ochi limpezi, întunecaţi şi liberi,

Copil mâzgălind cuvinte pocite, aşezi din tine paradis fără nume.

Perdeaua din voce mă mângâie, te-ascult cu aroma ta dulce,

Aud cum îmi torni în paharul de vise,

Cuvinte frumoase, delicii permise.

Ce se ascunde în spatele nopţii din tine, cuvânt desenat sau câmp de-oseminte?

Câmp de flori roşii, mici locuri cu morminte,

Culeg doar imagini frumoase, cu mintea...

Îmaginaţia-mi vorbeşte de tine, o muză fierbinte, pe buze nebună,

Cu mine mă mint, oare e bine?

Să pot să visez o lume atât de bună... tu lângă mine, aprinsă de viaţă-n iubire.

Dar mâine e azi,

Câmpul de flori e ars, cu apă sărată,

Ai spus „iubire” şi ai minţit,

Ai spart globul de sticlă.

Azi zbor, şi minte-mă frumos, Muză.

Micul dejun

         -Ai cumpărat tot?

         -Da... cred...

       Pe stradă mergeau trei persoane. Ea, el şi Liniştea dintre ei. Se pare că Liniştea creştea din ce în ce mai mare, ca un copil obez îndopat în fiecare zi de o mamă care să îl răsfăţa.

        Cumpăraseră tot ce le trebuia pentru o perioadă scurtă de timp. Iubire nu mai găsiseră să cumpere, dar ştiau că pot găsi oricând în inima celuilalt. Era prea ieftin.

        O noapte simplă cu vise haotice trecu, dar nimic nou, nimic deosebit nu apăruse în visele lor. Aşteptam să îmi visez viaţa şi apoi să îmi trăiesc visul, dar trebuia să visez ziua pentru că noaptea se pare că nu îmi aducea mari surprize.

        Soarele răsărea din spatele jumătăţii de chip al ei, cu raze care se spărgeau de firele ei de păr ca jocul unei lumânări fluturate de vânt. El se apropia de ea să audă cum respiră, cu teamă şi fericire. Îi plăcea să asculte fiecare respiraţie e ei, să îi simptă aerul care ieşea din ea, să respirea aerul pe care ea îl refuza. În fiecare dimineaţă chipul ei spunea altă poveste. Una era serenă şi plină de fericire, alta era nervoasă şi plină de stresul soarelui supărător care o atingea pe pleoape şi îi spunea să se trezească. În dimineaţa asta putea citii că a visat frumos, că se va trezi bucuroasă.

        Ea îi umplea sufletul cu energia ei, cu felul ei de a fi, zburdalnică şi plină de viaţă şi de aventură. Nu cred că surprinsese vreodată ca ea să nu zâmbească. Sângele ei era plin de argint viu şi nebuniile ei îl incitau şi îl atrăgeau în acelaşi timp.

        El în fiecare dimineaţă visa că o va trezi cu mângâieri dulci, că o va face să îl dorească, să facă dragoste nebună pe masa din bucătărie, înainte de a mânca micul dejun, sau în baie în timp ce spăla somnul de pa faţa ei cu apă limpede şi rece.

        Am plecat împreună, teji, cu visele în buzunar. Liniştea nu mai era atât de mare, se micşora împinsă de glume şi conversaţie în colţurile lumii. Azi mâncaseră împreună micul dejun, fără linişte şi cu dorinţă obositoare.

         -  Am cumpărat şi ruj pentru micul dejun, cam un kilogram.

Zâmbetul ei făcea soarele să fie invidios.

               În fiecare dimineaţă, ea se ruja, singură cu egoista de oglindă, şi contura buzele impecabil. El ştia cât de mult contează  pentru ea acest ritual, această grijă pentru a arăta impecabil, dar aştepta cu nerăbdare clipa despărţirii, în care urma să îşi ia cea mai dulce partea a micului dejun: un sărut dulce desenat în ruj.

Puppet

  -Am găsit un fir, e al tău.

    Urăsc să fiu aşa, dar caut şi caut ce se află la capătul firului. Am chipul plin de urmele tale, eşti adânc înfiptă în mine, cu ochii tăi, cu buzele tale, cu inima ta bătând prea puternic peste inima mea.  Mă uit în sus şi văd cerul plin cu nori de vise albe şi ochii tăi printre ele, ca doi sori întunecaţi, un pic malefici. Mă atrage zborul spre tine, legat de firul ăsta ciudat. Mă ridic, mă las iar, aterizez cu privirea în privirea ta.

   -Nu vreau firul ăsta, eşti tu.

   Am căzut, cu picioarele încrucişate, cu mâinile moi împingând tărâna din pământ. Nu pot să mai ridic ochii, fixaţi acolo, în sufletul tău deschis cu ochii, în palmele tale cu inelul legăturii, cu zâmbetul perfect. Am coborât cu cerul în inimă şi am cântat secunda fericii. Nu ştiam că există aşa ceva. M-ai respins, floare, tu.

   -Atunci, primeşte alt fir, voi fi al tău.

   Zâmbet desăvârşit. Tu eşti sigură că poţi să mă ridici? Tu eşti conştientă că mă ai în palma ta, o păpuşă de plastic, pe care o trânteşti din colţ în colţ, cu puterea ochilor tăi, cu albeaţa angelică a chipului tău? Cerul se ridică si se lasă, firul se mişcă pentru ca ea să se convingă. Observă cu ochii ei din cer, undeva departe, pe Pământ, cum se mişcă un punct, o păpuşă, un trup aparent fără suflet. Avea dreptate. Firul era iubirea, firul era legătura lui de sclavie de care ea nu aflase niciodată.

   Privi mai atentă păpuşa. Era simpatic şi interesant jocul. Îi place să comande acest trup însufleţit de ochii ei, de zâmbetul ei şi de trupul ei. Coborâ de acolo, de sus, îngerul, să privească mai atentă, să se joace acel joc frumos.

  -De data asta primesc firul tău, dar vreau să îmi dai şi mie un fir, firul acela de trandafir alb. Să îmi arăţi aşa că sunt a ta şi doar a ta.

   Pentru prima dată păpuşa se mişca singură. Nu îl mai mişca doar privirea ei, ci promisiunea că acei ochi superbi îl vor face să se mişte de fericire, o viaţa de acum încolo.

    A ridicat trandafirul alb, l-a copiat în trei trandafiri identici pentru a fi sigur că va fi iubit de ea. Păpuşa era acum fericită lângă păpuşa lui, cu trandafiri albi şi puri de iubire sinceră.

  -Îţi dăruiesc şi eu firul meu. De acum sunt a ta.