Rosul part 9

      Am aterizat cu bine. Gândurile se liniştiseră şi infuzii de adrenalină şi fericire îi luau locul. Eram nerăbdător să o văd în realitate. Ochii ei mici şi negri îmi lipseau mult. Vameşii şi făceau datoria şi îmi verificau toate măruntaiele bagajelor că poate căram ceva periculos pentru patrie. Era normal şi logic. Ochii îmi fugeau în direcţii diferite faţă de gânduri şi realitate. O doream în ochii mei, să îşi aducă întunecimea negrului din ochi şi să mă întunece în vis. Ah! Nopţile cu ea îmi veneau în minte pas cu pas, etapă cu etapă...ce amintiri ... vise.

       Am terminat cu realitatea. Mă apropiam de ea, fugeam cu gândul spre ea... fugeam cu trupul în braţele ei... Am lăsat bagajele şi am luat-o pe ea bagaj în braţele mele... Era un fulg mic şi uşor. Îmi era aşa de dor de trupul ei. În ultimul timp slăbisem de dorul ei, dar nu mai conta pentru că mă simţeam acasă acum. Am mers pe pasarela spre drumul spre casă. Nu vedeam decât luminile din jur oglindite în ochii ei. „Nu se poate aşa ceva... nu mai am nici un gând, nici o remuşcare, nici o realitate.” Aş fi stat ghemuit la umbra ochilor ei pentru totdeauna, să văd în sufletul ei bătăile inimii mele.

      Mergeam pe drumul nostru şi eu nu o vedeam decât pe ea. Nu ştiam ce se mai întâmplă în jur, şi chiar dacă ştiam puţin îmi păsa. Teoretizez acum dragostea asta, cu toate elementele ei, cu vârsta care te face să fi naiv şi visător. Din păcate orice s-ar întâmpla, eu mă arunc de la înalţime, dar parcă sunt cu o paraşută în spate care mă face tot timpul conştient de ce se întâmplă cu mine, ştiu la ce altitudine sunt şi cum trebuie să trag de coardă să mi se deschidă paraşuta. Chinezoaica mea m-a dus la ai ei părinţi, să văd ce fac, să mă cunoască. Din ce mai învăţasem eu, acum puteam să înţeleg cât de cât limba ei. Erau atât de fericiţi să mă cunoască în viu, să mă atingă. Încercau să îmi povestească de fiica lor că a vorbit numai despre mine, că este îndrăgostită. Mi se confirma visul meu şi nu eram sătul încă. De obicei, orice redută cucerită până la nivel de suflet, nu mai prezintă nici un interes, dar în cazul ăsta eram foarte fericit...eu am fost prima redută cucerită şi îmi era teamă să nu îşi piardă interesul, să nu fie plictisită de ovaţiile mele, de complimentele şi de sclavia sufletului meu în faţa sufletului ei. Nu puteam fi mai fericit... şi eu care aveam atâtea gânduri înainte de plecare.

     Am făcut câteva excursii trândave prin preajma localităţii ei şi apoi am plecat să vizităm Zidul. Mă loveam de tradiţii ca barbarii de Marele Zid şi încercam să mă strecor pe sub acest zid în subsolul pămîntului unde dădeam de ea care mă aştepta. Sub sufletul ei găseam liniştea şi salvarea şi ea nu se supăra.

     A venit timpul să îi dau şi un nume chipului alb cu ochi negri şi mici. Nu are rost să scriu numele ei adevărat pentru că nu ar fi înţeles, chineza e limbă grea, am simţit-o pe pielea mea, în schimb îi voi da un nume plăcut cu explicaţie şi simbol: Morena Dei.

     Morena Dei era un vis frumos care reuşea să îmi şteargă îndoielile cu o privire, care îmi dădea sens şi direcţie... Era Iadul şi Raiul dintr-un vis în care eu eram Zeu...

Rosul part 8 - Morena Dei

Trecuse ceva timp şi mă obişnuiam cu gândul la ea. Se transformase din ideal în realitate şi acum, timpul trecea şi mi se acopereau ochii minţii cu imagini noi. Ea era tot în mintea mea, şi mă tot gândeam când se va întoarce din China.  Strângeam bani ipotetic să pot să mă duc la ea, dar amintirile păreau din ce în ce mai îndepărtate. Aveam îndoieli dacă ochii ei o să mai spună aceleaşi cuvinte pe care mi le spunea odată. Timpul era un zeu care îmi spunea să nu mai urmez calea asta, că era prea departe, să uit.

    Ştii tu frumoasă privitoare din ochii mei cum era odată lacrima mea nevăzută? Aveai un vapor plin de lacrimi cu care te plimbai prin furtuna sentimentelor mele şi nu ştiai încotro este soarele şi când e noapte. Eu mergeam pe gheaţa zilelor şi obiceiurilor tale, tu nu ştiai visul meu.

     Soarele tău eram eu, tu erai ziua mea... Eu ştiam chineză din ochii ei, ea ştia limba mea fără cuvinte... cel mai frumos vis.

     Aveam avion spre ea şi mă pregăteam să cumpăr bilet. Gânduri scurte îmi treceau prin minte şi aveam întrebări şi dileme reci. Inima îmi sărea în piept coarda şi visam frumos. Nori negri aduceau gândurile realiste. Ea zicea să vin, ,că îi este dor de mine, că vrea să trăim fericirea în clipe numărate sub cerul liber. Viaţa îţi dă puţine şanse să trăieşti fericirea şi eu o aveam oportunitatea în faţa mea. Şi ce dacă pe întâlnirea şi pe relaţia asta nu scria „au trăit până la adânci brătâneţi” şi au făcut copii, şi au avut nepoţi.  Dar hai să plec, să mă urc în avionul ăsta şi să văd cum este lumea acolo, cu mistice credinţe şi definiţii diferite ale iubirii. Lumea mea este oare ca şi lumea ei? Sigur, a fost aici, am dansat, am făcut dragoste şi am fost îndrăgostiţi, dar oare dragostea ei a rezistat de atâta timp? Eu sunt la fel de îndrăgostit, dar am atât de multă nevoie de ea, de privirea ei, de cuvintele ei încât mă cuprinde nesiguranţa.

     Cum visam prima întâlnire de aici de la distanţă? O privire, un zâmbet şi un sărut, fără cuvinte. Ştii că vreau să simt gustul buzelor tale ca şi cum ar fi prima dată. Chinezoaica mea dragă avea aşa un dulce mod de a te face fericit, cu alergări în jur, cu cuvinte multe spuse rapid şi înţelese parţial de mine, cu femeieşti porniri adorabile şi inimaginabil de frumoase. Aş vrea totuşi să nu scoată nici un cuvânt când mă vede, primul cuvânt pe care să îl spună să fie prin buzele ei în buzele mele, prin ochii închişi de plăcere, prin... îmbrăţişare cu picioarele.

       Avionul decolă spre departele, misticul, continent. Aşteptam experienţa.