- - Cineva
mi-a deschis.
Uşa de la intrare îmi fusese deschisă de cineva necunoscut. Am intrat
fără ezitare. Părea din ce în ce mai mult că este visul meu cel bun, nu acele
mici corecturi necunoscute pe care încercasem să le las în ceaţa
imprevizibilului. A apărut ea, semăna cu visul, semăna cu acel element plin de
surprize pe care nu îl luasem în calcul. Am ridicat privirea şi am privit o
secundă ochii ei surprinşi. Îmi spusesem că nu o să scot nici un cuvânt şi o
voi săruta direct, la prima noastră întîlnire. Am apucat să spun deja “cineva
mi-a deschis…” dar cu cât trecea secundă după secundă realizam că erau cuvinte
atât de potrivite pentru ce va urma.
Am luat-o în braţe, uşor,
simşind mişcarea în reluare, m-am apropiat de ea, de obrazul ei, am ezitat o
secundă, echivalentul unei întrebări lungi şi realiste. Am primit răspunsul în
căldura trupului ei apropiat. Buzele ei s-au apropiat de ale mele, ca doi
magneţi, ca două fructe dornice de a fi jerfite pentru plăcere şi fericire. Sărutul
a început, direct, vulcanic, plin de pasiune şi rupt din cel mai adânc colţ al
Raiului.
Am pierdut mulţi prieteni
atunci, prietenul meu Timpul care m-a părăsit complet, neştiind unde este şi
neştiind ce pune la cale. Secundele nu le mai găseam, nu mai ştiam unde sunt.
Prietenul meu Spaţiu nu mai era lângă mine, lăsându-mă fără pic de orientare în
acel moment critic al existenţei mele. Mă simţeam singur, captiv în bătăile
inimii nebune şi visând că am buzele ei în buzele mele.
- - Ce îmi
faci tu mie?
Cred că asta m-a întrebat.
Cred că asta am auzit printre săruturi, printre mângâieri ale gâtului ei
perfect şi moale, printre bătăile mele explozive din piept. Ce îţi fac eu ţie?
Îmi răsuna în minte…des, din ce în ce mai des. Ce îmi facu tu mie? Acelaşi
lucru aş fi putut eu să întreb. Nu pot opri bătaile astea nebune. Nu pot să mă
opresc.
Am văzut cum zboară, cu
mijlocul strâns într-o îmbrăţişare ca un inel. Credeam pentru o secundă că
zboară strâns lipită de buzele mele, că se ridică pentru asta, dar m-am
înşelat. Eu mă ridicam după buzele ei pentru că trupul ei mă înconjura cu
picioarele, cu totul. Am văzut tremurul ei, sau poate era în continuare sângele
meu din ochi, care îmi pulsa prin vene nebun.
De când am zărit-o am observat
decolteu ei, sânii perfecţi, desfăcuţi, invitându-mă. Îi ignoresem până ce au
răsărit în ochii mei zguduiţi. Nu m-am putut abţine să nu îi sărut, uşor, pe
moliciunea lor care sfida privirea lumii. Fiecare din ei avea alt gust, altă
moliciune, altă bucurie pe care puteau să o provoace.
Trebuia să plece. Prietenii mei
se întorseseră şi mă băteau pe umăr. Timpul şi Spaţiul mă enervau cu secundele
care începusem să le aud şi cu locul în care mă aflam. Plecaţi voi, nu ea.
A plecat, cu privirea strânsă
în zâmbet de fericire. Miros a ea acum, cred. Nu mai îmi aduc aminte ce făceam
acolo, în camera aia. Poate ca visasem iar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu