Parcul era plin de lumină şi zgomot. Aleile
şerpuiau printre copaci şi culori de copii alunecau zgomotos cu fericire în
toate direcţiile. Oameni se plimbau, ţinându-se de mână, printre copii. O apă
limpede arunca steluţe în privirile celor aşezaţi pe bănci. Liniştea soarelui
cald nu ajunsese să fie controlată şi ascultată de nimeni încă. Venise
primăvara şi toţi începuseră să degaje energie şi fericire.
Dacă
păşeai liniştit pe alei, nu putea să observi decât poveşti şi ţipete, dar
ţipele copiilor pline de bucurie acopereau poveştile. Am încercat să fiu mai
atent, să observ, să ascult tăcerea.
Un băiat adoleşcent stătea cu un trandafir
roşu în mână, cu pasiune şi tensiune înghesuită în simbolul lui. Privea în
depărtare luciul lacului şi îi spunea ceva fetei de lângă. Cuvintele erau
presărate în faţa ei, cu mici broderii, dar neclare.
Lângă el, o dulce fată, plină de voiciune
şi cu un zâmbet coplet, care mai degrabă s-ar fi jucat şi ar mai fi trăit
copilăria decât să fie trezită de sentimentul iubirii pe care adoleşcentul îl
presăra încet peste inima ei. Încerca să fie serioasă, să înţeleagă ce vrea de
la ea băiatul. Nu înţelegea ce înseamnă chiar tot ce spune, dar simţea ceva
pentru el şi nu vroia să nu îl facă să sufere. Din clipă în clipă, pe chipul ei
alb se deschidea câte un zâmbet care parcă lupta să învingă, să fie tot timpul
acolo, aşa cum este ea de obicei, aşa cum simte ea lumea.
„Şi ce dacă, trebuie să înţelegi că eu te
aştept, că eu vreau să întemeiem o familie şi să te pot iubi o viaţă de acum
încolo. Nu văd viitorul decât aşa şi aş face orice să se îndeplinească.
Înţelege că te iubesc!”
Copila încerca să îi explice, cu mintea mai
matură şi mai realistă decât ai fi putut să crezi că poate exista într-un
astfel de trup. Erai cucerit imediatde ea, ca de o vrajă divină, de ochii ei
negri şi plini de întunecimea misterului în care ţi-ai dori să te pierzi cu
vise cu tot. Chipul ei zâmbea cu totul, zâmbea necondiţionat, cu colţul
buzelor, cu ochii, cu sufletul. Pentru toţi ceilalţi era o păpuşă, o prezenţă
foarte plăcută, o imagine a perfecţiunii de care doar băieţii curajoşi sau fără
suflet puteau să se apropie. Cei care simţeau ceva pentru ea, picau în reverie,
în blestem şi suferinţă în lipsa ei.
Era o mică distanţă între ei. Copila se
străduia să desprindă iubitul ei din ghearele confesiunilor iubirii lui. Lăsa
să se înţeleagă, fără cuvinte, că şi ea simte la fel, dar îşi dorea să îl
antreneze şi pe el în vârtejul de bucurie pe care îl simţea în acea clipă. „Iubirea
nu e tristeţe, iubeşte-mă acum! Nu te mai gândii la viitor. Avem destul timp.”
Am mers mai departe, cu ochii înţepaţi de
steluţele născute din iubirea soarelui şi apei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu