Imaginea din parc

    Parcul era plin de lumină şi zgomot. Aleile şerpuiau printre copaci şi culori de copii alunecau zgomotos cu fericire în toate direcţiile. Oameni se plimbau, ţinându-se de mână, printre copii. O apă limpede arunca steluţe în privirile celor aşezaţi pe bănci. Liniştea soarelui cald nu ajunsese să fie controlată şi ascultată de nimeni încă. Venise primăvara şi toţi începuseră să degaje energie şi fericire.

    Dacă păşeai liniştit pe alei, nu putea să observi decât poveşti şi ţipete, dar ţipele copiilor pline de bucurie acopereau poveştile. Am încercat să fiu mai atent, să observ, să ascult tăcerea.

    Un băiat adoleşcent stătea cu un trandafir roşu în mână, cu pasiune şi tensiune înghesuită în simbolul lui. Privea în depărtare luciul lacului şi îi spunea ceva fetei de lângă. Cuvintele erau presărate în faţa ei, cu mici broderii, dar neclare.

    Lângă el, o dulce fată, plină de voiciune şi cu un zâmbet coplet, care mai degrabă s-ar fi jucat şi ar mai fi trăit copilăria decât să fie trezită de sentimentul iubirii pe care adoleşcentul îl presăra încet peste inima ei. Încerca să fie serioasă, să înţeleagă ce vrea de la ea băiatul. Nu înţelegea ce înseamnă chiar tot ce spune, dar simţea ceva pentru el şi nu vroia să nu îl facă să sufere. Din clipă în clipă, pe chipul ei alb se deschidea câte un zâmbet care parcă lupta să învingă, să fie tot timpul acolo, aşa cum este ea de obicei, aşa cum simte ea lumea.

   „Şi ce dacă, trebuie să înţelegi că eu te aştept, că eu vreau să întemeiem o familie şi să te pot iubi o viaţă de acum încolo. Nu văd viitorul decât aşa şi aş face orice să se îndeplinească. Înţelege că te iubesc!”

    Copila încerca să îi explice, cu mintea mai matură şi mai realistă decât ai fi putut să crezi că poate exista într-un astfel de trup. Erai cucerit imediatde ea, ca de o vrajă divină, de ochii ei negri şi plini de întunecimea misterului în care ţi-ai dori să te pierzi cu vise cu tot. Chipul ei zâmbea cu totul, zâmbea necondiţionat, cu colţul buzelor, cu ochii, cu sufletul. Pentru toţi ceilalţi era o păpuşă, o prezenţă foarte plăcută, o imagine a perfecţiunii de care doar băieţii curajoşi sau fără suflet puteau să se apropie. Cei care simţeau ceva pentru ea, picau în reverie, în blestem şi suferinţă în lipsa ei.

     Era o mică distanţă între ei. Copila se străduia să desprindă iubitul ei din ghearele confesiunilor iubirii lui. Lăsa să se înţeleagă, fără cuvinte, că şi ea simte la fel, dar îşi dorea să îl antreneze şi pe el în vârtejul de bucurie pe care îl simţea în acea clipă. „Iubirea nu e tristeţe, iubeşte-mă acum! Nu te mai gândii la viitor. Avem destul timp.”

   Am mers mai departe, cu ochii înţepaţi de steluţele născute din iubirea soarelui şi apei.