Muza şi Muntele

Muntele apăsa cu aerul lui pe plămânii lor, cu o presiune fără sens, cu o imagine frumoasă şi verde. Doi, ei doi, sau doar el singur urcând muntele vieţii, agăţându-se de ierburi de vise, unele rupându-se, altele rezistând eroic şi firav.

Urcuşul era greu, dar supravieţuia cunoscând-o pe ea, imaginaţia, muza.

-Ţi-am scris ceva, Muza mea, ţi-a plăcut?

- Da...picantă descriere, cuvinte ca vopseaua unui tablou, aproape că vedeam trupuri cu imaginaţia.

- Deci ? Ştii că eşti tu acolo, eşti conştientă că …

- Ai imaginaţie, nu glumă.

- Am Muză, nu gluma. Ar fi dorit să îi poată vedea zâmbetul, să o poată atinge cumva.

  Ea a zâmbit, vers după vers creînd în mintea lui, adevărate râuri de operă aleasă.

 - Asta înseamnă să ai talent. Doar ştii că, Muză, sunt doar a ta.

- Pot să o public atunci? Razele de lumină nu erau de la soare, erau de la ea, din ochii ei, din firele ei de păr.

- Poţi.. ţi-am spus...nu scrie nicăieri că eu sunt Muza...deci nu mă ucide nimeni.

- Da, dar dacă o citeşte cineva şi îi spui că tu eşti Muza, o să te înroşeşti? Imaginile pictate de mine de dezbracă în ochii tuturor de haine şi inhibiţii.

- Cred că da, dar cu siguranţă nu ar ştii nimeni că e vorba despre mine. Mă vezi frumoasă, o zeitate, în ochii tăi sunt chiar motiv de a trăi… ceilalţi nu mă pot vedea aşa vreodată. Nici măcar nu ştiu dacă sunt şanse să citească cineva care mă cunoaşte, deci nu îmi fac problem.

-Dar cum te simţi să ştii că ceilalţi citesc despre tine?

-Atâta timp cât ei nu mă cunosc, nu contează.

- Atunci o să scriu numele tău, şi poate voi pune şi o poză. O privea în ochi, să observe dacă clipeşte, să observe dacă apare un gram de îngrijorare.

- Nu cred că ai face asta. Privirea ei se îndepărtă, se agăţă de ceva verde din coama Muntelui. Dar totuşi mă simt flatată să ştiu că Eu sunt acolo, alături de tine.

-Doar atât? Ce altceva simţi?  Ştiu că este prea devreme, dar trebuie să simţi ceva. Orice. Şi nu vreau să mă minţi frumos. Despre a mă minţi frumos pot să scriu o grămadă de poezii.

   Ea a zâmbit. Un Munte şi o Muză. Cine ar mai fi auzit de aşa ceva? Era imposibilul.

 -Aş zice că Tu, Munte, eşti un pic nebun să gândeşti aşa. Tu cu imaginaţia ta, cu nemişcarea şi frumuseţea peisajelor tale, să îţi laşi râurile să curgă pentru o Muză, o simplă plămădire a imaginaţiei tale? E greu de crezut.

-Mă  interesa să ştiu dacă poţi să  "trăiesti" şi să "îţi imaginezi" ce scriu eu, dacă poţi "exista" în visele mele, alături de mine, dirijată de imaginaţia mea, făcând ce doresc eu, când doresc eu?

Era o capcană, şi amândoi ştiau asta. Era un joc ascuns şi o cheie spre alte şi alte vise, nelimitate, infinite.

- Mă aflu "acolo" când citesc. O mică pauză, o revenire din uimire. Ştiu că asta nu te aşteptai să auzi. Zâmbea ştrengăreşte. Ştia că tocmai acceptase ca Muntele să îi facă orice, să o facă iubită şi nervoasă, fericită şi calmă, imaginaţia lui o putea purta prin toate porţile iubirii, prin obscenităţi şi atingeri catifelate. Acum îi permisese să îi fure trupul şi sufletul pentru visele lui.

-Nu mă aşteptam. Nu aşa repede, nu aşa direct… dar asta te face de sute de ori mai atrăgătoare, mai incitantă şi mai dorită.

   Credea că reuşea să strice toate scrierile istorice, toate întâmplările povestite de toţi scribii ai tuturor timpurilor, prin care Muza nu era alături de Autor, de scriitorul ei, în care era doar ceva din realitate, fără aspiraţii spre cer şi vise.

- Eu nu prea traiesc din vise, sunt cerebrală şi nu visez. Reuşesc doar să mă pun în situaţii pe care le imaginează alţii. Când citesc ce scrii tu despre mine, mă transpun acolo, dar nu imi imaginez niciodată singură aşa ceva.

-Ah... ce simplu era totul. Dacă ai fi reuşit să vi cum mine în  vis şi să completezi cu realitatea ar fi fost inimaginabil de frumos, ideal. Dacă putem trăi ce îmi imaginez, atunci suntem făcuâi unul pentru celălalt. Aşa mi-ai da speranţă, speranţa m-ar face să visez, visul m-ar face să fac orice să trăiesc alături de tine visele… Asta ar aduce fericirea noastră, şi în visul meu, şi în realitatea ta.

 Îmi doresc să te cunosc, să cunosc Muza cu care am făcut deja dragoste în vis.

-Un vis permis de mine, dar în realitate te pot lăsa doar să îmi mângîi chipul cu crengile tale verzi, cu ochii tăi luminoşi.

 -Mai am o întrebare. Când ai citit ce scriu despre tine, ce ai simţit?

  Trupul ei a tresărit, apoi a zâmbit, apoi a împins Muntele cât mai departe. Îi place jocul, dar încă nu poate spune ce simte, nu poate deschide toate portiţele.

  -Nu te mai întreba atât! Învăluie-mă cu tine şi vei vedea.