Rosul ... part 5

       Din altă lume... Am stat cu mâinile tale în mâinile mele, fără speranţă de a primi mai mult, cu o dorinţă de a avea cu mult mai mult. Mă ascundeam în spatele unui vis şi nu făceam nimic. Aveam totul îngheţat şi blocam orice idee de a fi mai mult. Te simţeam cu o respiraţie dornică şi cu atracţie. Eu aveam mii de batăi pe secundă şi adoram adrenalina care îmi curgea prin vene, neavând voie să susţin cu gândul nici o altă idee. Aveai un mod anume de a îţi da părul într-o parte pentru a îmi lăsa vederii gâtuţul tău alb şi apetisant. Îmi doream atât de mult să pot să ating cu buzele albul acela de pe faţa ta, de pe gâtul tău, de pe umerii tăi...din toate părţile tale albe de var şi vis.

        Nu contau prea mult culorile de pe pereţi, deşi acum le puteam vedeam pulsând, dar eram deja încercuit de umbre care îmi apăsau pe inimă. Cred că aveam ochii plini de fericire. Mă mulţumeam cu un puls foarte mare şi doar să o ţin de mână, doar să simt pielea ei fină cu parfumul propriu care parcă îi respira din tot trupul. Nu înţeleg de ce mă simţeam atât de atras de acest miros delicios.

        Era doza mea de adrenalină cu care trebuia să mă mulţumesc ziua. Noaptea era, poate altceva, dar ziua trebuia să fiu mulţumit cu atât.

   

       Din lumea mea... Eram fascinat clipă cu clipă de frumuseţea chinezoaicei cu care mi petreceam secundele. Colţul nostru era tot timpul un motiv de zâmbet şi de amuzament pentru ceilalţi. Nu puteau înţelege cum se poate aşa ceva, cum aş putea eu să plac o chinezoaică atât de mică de statură. Era mică, scundă şi plină de viaţă. Nu mă interesa atât de mult cum arată... eram înnebunit de felul ei plin de viaţă, de felul în care mă făcea să mă simt lângă ea. Aş fi vrut să nu mai plece deloc în ţara ei, dar nu ştiam nimic din felul cum mă vedea şi înţelegea ea. Mă enervam enorm că nu puteam să îi înţeleg limba, să ştiu tot timpul ce vorbeşte. Stăteam nopţi întregi să învăţ cuvinte în chineză, să îi învăţ tradiţia...dar ce era cel mai împortant că ajunsesem să o înţeleg după expresia feţei, după fiecare gest care îl făcea. Şi ce era mai frumos că aveam tot timpul dreptate. Ar fi fost culmea ca într-o aşa iubire să nu meargă nici asta. Pe viitor am înţeles că va fi crucial.