Era atât de frumos în grădina asta în care ne plimbam trupurile. Părea ceva dedicat unor poveşti cu lacrimi şi fericire. Gradinile Elizee, de după moarte. „Ce patetic, un gând frumos şi aşa îmi apare umbra gândului negru. Oameni care se mint în lumea asta că o să trăiescă pe câmpiile Elizee în lumea cealaltă, lume care nici măcar nu ştiu sigur că există. Şi eu mă gândeam că o să pot să trăiesc aşa oricât de mult de acum încolo, că o să simt fericirea asta tot timpul de acum încolo. Mă amăgeam că există câmpiile perfecte...”
Am luat mâinile ei mici şi albe şi le-am purtat prin parc. Erau frunze cu forme ciudate de inimioare şi coincideau cu starea noastră euforică de a crede în coincidenţe. Eram cu gândul la poveşti perfecte de dragoste pe care doream să le trăim. Mă apropiam de ea, atingeam orice parte din ea, exact când îmi propuneam şi exact când doream. Eram atât de extaziat de fericirea asta pe care o trăiam. Lumea mea era compusă doar din ea, din chipul ei şi din parfumul ei. Puteai spune că eram fermecat de ea, că putea să facă din mine orice... Era lumea mea. Lansam cuvinte cu mimă, stăteam şi explicam cu mişcări de ochi de visător tot ce îmi doream. Ea înţelegea sau nu, nu ştiam. Eu eram cu visele mele şi cu privirea plină de sentimente. Încercam şi mă rugam să simtă ce simt şi eu ca să nu trec în penibil, era un risc. Eu nu ştiam ce risc, acum ştiu. Oricum cu contează, trebuie să rişti pentru că alfel nu va înţelege ce simţi.
Locul părea mirific, rupt din mediul normal. Culorile erau prea vii, prea puternice. Cred că era adrenalina şi dragostea care mă făceau să văd totul ca într-o poză perfectă. Până şi când nu era lângă mine vedeam totul ca un film în care eu eram camera de filmat şi nu actorul pricipal.
Pe fiecare clipă pe care o petreceam lângă ea simţeam cum gândul meu se pierde, se depărtează de mine. Eu deveneam parte din natură, şi natura mea era ea.
Am parcurs pagini întregi din grădina asta prin care ne plimbam. Ochii ei îmi arătau calea spre fericire şi eu o urmam fără ezitare. Era o secundă plină de timp. Secole se adunau în acelaşi loc, în aceeaşi fericire de naţii diferite. Toţi au trăit la fel dar au uitat. Eram nervos pe cei din jur pentru că nu ştiau să preţuiască sentimentul şi să îl pună într-o butelcuţă plină de fericire. O putea purta tot timpul cu ei şi putea bea din ea în orice moment. Eram lămurit de misterul ăsta al iubirii şi pentru o clipă aveam desenat un plan pentru toată lumea, ce ar trebui să facă şi cum ar trebui să ajungă la fericire. Începeam să mă îndrept spre explicarea altor sentimente şi trăiri ale oamenilor, totul într-o secundă. Dacă aş putea să explic şi lor, aş reuşi să scap lumea de atâtea neplăceri, de atâtea frustrări, de atâtea nemulţumiri. Care era diferenţa dintre mine şi ei? Oare eram singurul care putea să se distanţeze de corp şi să analizeze totul din spatele paravanului de fericire? Eu cred că eram blestemat... Dacă aş fi fost şi eu ca ei, aş fi putut să mă pierd cu totul în fericire, fără să judec, fără să gândesc, fără să memorez calea dus-întors din această văgăună a fericirii.
Gânduri de o secundă, asta e tot ce reprezintă aceste fraze şi pentru o secundă aveam totul stabilit cum să salvez lumea de la lipsa de iubire. Eu o înţelesesem şi totul era ca o pictură facută din piese mici şi mărunte, un puzzle, în care toate picaseră la locul lor, văzusem imaginea de ansamblu şi mă chinuiam cu disperare să nu o uit, să o scriu undeva, să fac cât mai multe schiţe, să fac desene din minte... să păstrez tabloul şi să le arăt şi lor, celorlalţi, despre care nu credeam că văzuseră minunea asta până acum.
Ne-am aşezat pe o bancă. Părea rece, deşi era atât de cald. Am făcut ce gândeam şi am furat trupul ei şi l-am aşezat pe picioarele mele. Eram bântuit de gânduri seci şi pline de inhibaţii cum ar fi obscenitatea unui sărut şi normalitatea lui excesivă. Toţi ştiau ce este, era prea comun. Am apucat buzele ei în ale mele şi am început să analizez gustul lichidului ei din gură. Eram scârbos în gânduri, dar realist. Am stat o secundă aşa şi trupul îmi era invadat de mii de sentimente şi simţăminte de care nu ştiam că pot exista. Puteam să jur că uitam ce fac, dar a început să îmi placă mult prea mult acea scârboşenie din combinaţia lichidelor, şi a început să îmi doresc să stau aşa pentru totdeauna, oricât ar însemna asta.
Mâinile mele crestau drumuri pe trupul ei. Mângâiam locuri moi şi delicios de calde. Îmi doream să o văd fericită, cu capul pe spate, cu ochii închişi şi tremurândă de plăcere. Gândurile filozofice mă părăseau şi mă lăsam alunecat spre colţul plin de plăceri. Acum nu mai vedeam lumina soarelui, nu mai simţeam temperatura de afară, nu mai puteam privi deloc tabloul filozofic cu poze de puzzle pentru că el nu mai exista. Îmi era ruşine de mine şi de fericirea pe care o trăiam pentru că ştiam că era efemeră şi pentru că o să o uit... Cum ar fi fost să ţin minte tot, să îmi rămână în creier ca orice amintire a unei întâmplări traumatizante sau fericite. Undeva la mijloc era un colţ în care începeam să îngrop trăirile. Nu le puteam povesti la nimeni pentru că nimeni nu îmi va asculta gândul tot, nimeni nu va crede...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu