Vals

   Cuprindeam cu mâna un trup ca o nuieluşă. Slab şi livid de emoţie, încă nu îmi reveneam din şocul invitaţiei. Am avut curaj să o invit la dans şi asta îmi consumase mai mult decât trebuia din energia mea. Mă obişnuisem atât de mult cu gândul că voi fi refuzat încât acum eram dezarmat de cuvinte. Ea era ca o poză perfectă a unui vis. Era doar un dans, dar muzica ne obliga să alunecăm unul spre celălalt în conversaţii plăcute.

      Mă zbăteam pe uscat cu început de conversaţii jenante şi „clişee” anoste. Aşteptam să treacă ceva, să depăşesc un moment pe care numai eu ştiam că există. Ea, de sticlă, mă privea cu răceală şi indiferenţă exterioară totală. Aş fi vrut atât de mult să pătrund dincolo de ochii ei frumoşi, să văd în sufletul ei, să aflu unde este portiţa pe care să o deschid, să intru cu o întrebare, şi să nu fiu judecat conform colţurilor cuvintelor spuse.

      Am luat mijocelul ei şi l-am plimbat între mâinile mele. Încercam să nu îmi imaginez atâtea fantezii cu ea, că poate vede dincolo de portiţa ochilor mei, poate citeşte gândurile mele. Dansul ne apropia în transpiraţie de parfumuri şi mă făcea să mă îngrop într-o ameţeală de nedescris. Acum, deschis, bâlbâit în mine, aşteptam să mă izbesc de o stâncă rece. Poate mă înşel şi nu este aşa, poate dacă fac o furtună destul de puternică, ochii ei se vor deschide, trupul ei va fi apă în valul meu de furtună.

    Trecuseră cinci ore în mine, dar în realitate erau doar cinci minute. Savuram cum piciorul ei se atinge de mine, îngheţam când piciorul meu era aproape să calce mici degete ale picioruşului ei... Şi tot aşa. Refuzasem demult să îmi imaginez ce gândeşte şi asta mă făcea şi mai dezarmat. Eram deschis. Sunt deschis. Se apropia spre mine ca spre o pradă sigură. Aş fi dorit să mă dorească, să pot să...

    Muzică m-a dus pe val, am cuprins capul ei, cu mâna alunecând în sus, sub părul ei cu grame de apă. Cu siguranţă nu îmi aude gîndul, pentru că ochii ei fatali se închid de plăcere, eu câştig siguranţă şi dansez cum nu am dansat vreodată. Eram doar noi singuri, într-o cameră mare cu multe locuri de care poţi să te impiedici, dar fără haine şi cu picioarele goale pe un parchet lucios. Eram îngeri cu o aripă care încercau pentru prima data să zboare împreună. Am îndrăznit mai mult spre vis, am pus buzele mele în colţul buzelor ei, am închis ochiul închizitor cu un sărut şi am uimit-o cu pasul meu din dans. S-a agăţat de mine cum eu mă agăţam de ea şi am plutit în sus.

     Valsul acestă mă ducea departe. Imaginaţia nebună îi adresa ei întrebări, dar ochii ei de gheaţă nu spun nimic, ascund secrete, ascund un vals frumos, romantic, întrebător.

Hoţ de imagini

Din teamă de primăvară am încercat să mă uit în altă direcţie. Sunt poze perfecte ale unor realităţi perfecte. Eu ador a face o poză. a o privi, a încerca să citesc ce se află dincolo de staticul colorit, de nuanţe şi zâmbete. Faci dragoste cu chipul din trecut, cu chipul pe care l-ai captat acum câteva secunde, cu chipul unui fotomodel perfect. Ce este oare perfectul? Poza unui chip cu ochi superbi, alb delicios de piele. Ochii sunt tot, pentru că văd în sulfet, văd acolo unde se află dorinţă, curiozitate şi respingere. Dar oare eu sunt citit? Stii tu ce gândesc, cum visez că stai aşezată, cum ar fi dacă am fi doar noi doi, fără bariere, dar cu abur de iubire, adrenalină, fericire? Visez doar, acum, o muză... trebuie să scap de ceaţa unui chip frumos ca al tău, să scap de demonii unor gânduri obscene clasice de iubire perfectă, de vis exaltant...
  Ador o poză, pentru că asta poţi să fi fără să ştii. O poză pe retina unei lumi dintre lumi, cu timpul meu intersectat o secundă cu tine. Am făcut poza... pot să o păstrez?

Şoricelul

 Ai văzut o fantomă care se uită în ochii tăi, îşi dă importanţa cuvenită, se uită în sufletul tău şi cu nonşalanţă şi bucurie pleacă spre alte necunoscute? Normal că nu, cine ar fi atât de dus, sa privească pe cineva aşa. O fantomă cu chip de şoricel luminează încăperea mea, pe cînd aveam un vis de noapte. M-am trezit prea târziu, ca să nu spun ca m-am culcat prea devreme, şi am mirosit parfumul ei. Deja plecase. Savuram orice clipă în care îmi aminteam de acea fantomă. Retrăiam orice secundă în care priveam în ochii fantomei. Ochi negri pe alb, ca o poză din reviste perfecte, dar reviste cu poze şi chipuri perfecte sunt peste tot... de ce mi se părea mie atît de interesant chipul de şoricel desenat pe faţa unei fantome dintr-o încăpere întunecată de gândurile mele? Habar nu am, dar, deşi am aşteptat să mai visez aceeaşi fantomă şi în a doua noapte, nu a mai apărut... Am păstrat doar primul vis, sentimentul de atunci, speranţa de atunci... Erau doar speranţele unei sperieturi întârziate.

Distilat

Clipe de dezamăgire fără rost. Stau şi amestec substanţe din creier şi mă adâncesc în smoală. Eram critic până acum, şi aveam motive să mă ascund. Acum nu mai sunt motive. S-au terminat şi scopul meu se schimbă. O să încerc să mă întorc la vechile distracţii şi să nu mai văd golul ăsta. Am pierdut motorul care mă ducea departe, sau mai degrabă l-am lăsat să plece. Nu mai ştiu cine, şi nu mă interesează, spunea că oamenii sunt îngeri cu o singură aripă şi doar în doi pot să zboare. E un concept atât de simplu de a spune ca avem nevoie de o iubire, de un partener...

Am porţi cu ură, ocolişuri şi ascunzişuri care le închid uşor în faţa ideilor perfecte şi a iubirii perfecte. Visul meu romantic este să fac dragoste cu tine, orice femeie cu carne şi trup atrăgător... şi nu pentru că sunt îndrăgostit de tine, nici pentru că visez să fiu cu tine o viaţă, nici că aş avea o nevoie urgentă şi stridentă....doar pentru a te adăuga la cuceriri sau la amintiri plăcute, ciudate sau fantastice... Amintirile sunt ceea ce mă leagă de viaţă, chiar şi cele din momentul ăsta în care scriu. Amintirile mele sunt o realitate distorsionată de mintea şi imaginaţia mea, şi sunt ca un drog al minţii care mă face să vreau să mai trăiesc.

Ai notat numărul meu de telefon să mă suni? Doar nu crezi că o să răspund... Esti ceea ce visezi... şi dacă o să încep să devin acel om care să facă ce îmi imaginez că vreau să fac, am nevoie de ... nimic, doar de mine am nevoie... şi pe mine mă am. O să încerc să zbor cu o aripă, beau din vise distilate, şi plutesc spre negru infinit.

Ah! Parfumul scrisorilor vechi de hartie!

Ai scris vreodată scrisori pentru cineva pe o hârtie? Să scrii cu grijă, fiecare cuvânt calculat, fiecare cuvânt să spună tot ce vrei să spui... Să aştepţi apoi răspunsul, zi de zi, să te stresezi cu întrebări....dacă nu am scris tot? daca sunt cuvintele mele înţelese greu sau deloc... daca iubirea mea nu este descrisă cum trebuie pe hârtie? Toate întrebările din lume aglomerate pe secundă şi apoi te calmezi singur... şi mai trec câteva zile, după care primeşti scrisoarea... Fericire supremă! Priveşti plicul şi îl analizezi cu grijă. Ai rezistat până acum, de ce să nu mai rezişti un pic, să savurezi momentul, să amîni clipa ddeschiderii de plăcere şi bucurie şi de teamă de ce ar putea fi in ea. Deschizi scrisoarea, tragi aer în piept şi speri... citeşti "Dragul meu" şi inima începe să se aşeze la loc. Ochii cresc în dimensiune, cuvintele le sorb pas cu pas, rapid, trec cu viteză peste ele şi păstrez doar sentimentul din ele. Ştiu că o sa revin şi o să citesc iar şi iar cuvintele, chiar dacă sunt dulci, chiar dacă sunt amare. Îmi povesteşte viaţa ei, şi amân concluziile. Caut cuvinte cu "sentimente", caut "iubire", "dragoste", "a place"... ceva despre mine, plin de egoism. Găsesc cuvintele căutate, sufletul meu le soarbe, le absoarbe cu tot, le disecă şi transformă în fericire pură. Bucuria mea de o zi... Iau o hârtie albă, care de obicei mă îngrozeşte pentru că trebuie să o umplu. Dar am cu ce, am cuvinte grămadă care aşteaptă să spun ce simt, si scriu... încet, dar scriu. Timpul trece repede. Sunt liniştit că am terminat. Douăzeci de pagini...de unde atât? Acum aştept răspunsul...
Ce frumos miroase hârtia cu parfumul ei, plicul de la ea... Ea.

Ai zice că mai este un pic si trec cele zece minute pe care le aşteptai să treacă. Am zis să începem cu ceva povestiri din cameră. Ascult muzica trecutului şi nu realizez ce se întamplă cu timpul ăsta ciudat. Acum e prezent care devine trecut, şi în acelaşi timp e ceea ce vine din viitor. Doar pentru că am răgazul ăsta de a mă uita la firul timpului mă face să simt că sunt în prezent... fără să simt că este deja trecut ţi că păşesc cu trufie şi ignoranţă pe viitor. Ce face viitorul viitor? Faptul că nu s-a întamplat... faptul că este un plan, faptul că este nesigur. Trecutul e sigur pentru că nu mai poate fi schimbat din punctul în care stau eu acum. Dar ce face prezentul? Este împlinirea viitorului apropiat si pictorul viitorului îndepărtat.
Teoria timpului ... ah ce frumos! Ce dor îmi era de putină filozofie caldă pe vremea asta rece.
Fug de a mai intra pe usa imaginaţiei o perioadă, pentru a îmi lăsa un răgaz de câteva zile de respiro de la ratările mele din ultimul timp. Mă tot întreb cine iubeşte cu adevărat. E un sentiment pentru care ţi-a da viaţa, dar după ce te arde ai vrea doar sa citeşti despre el, pe o hârtie sau un ecran.
Ai văzut cum trece timpul?
Pe data viitoare...

Ecou

Să te învăţ
cum să vezi lumea,
să mă înveţi
cum să văd lumea?
Şi ce dacă ai mâinile un pic reci,
şi pline de pasiune,
Eu am ochii plini de tine, dar,
ochii tăi dansează
peste mine.