Undesc

   Simt nevoia unui urlet nebun, dar gura se închide, ca şi a ta, ca şi a lor. Aş lua cuvintele şi le-aş pune să facă dragoste, să se unească, să sară peste graniţa sensului lor şi să transmită două sensuri în unul.
   "Fără suflet eşti!" Spunea cineva care îmi are sufletul. Normal că sunt fără suflet, e la tine de prea mult timp. Te chinui tu să mi-l dai înnapoi, dar cred că nici înainte nu îl aveam întreg. Acum câţiva ani buni ar fi fost un compliment să ştiu că nu am suflet. Am sunt uimit, dar era un lucru care îl ştiam. Sunt curios de acum încolo ce va fi... un om fără suflet, confirmat fără suflet... Hm! Poate devin nemuritor...adică nu mai am suflet să pierd, deci nu pot muri. Ce logică perfect filozofică.
În urmă cu ceva timp mă oboseam simţind ce este în jur. Acum nu mă mai oboseşte nimic. Ce aş putea face acum, când nu mai am suflet? Să scriu iar despre micuţa mea chinezoaică, dar să îi arăt că nu am suflet...
Vrei să filozofăm despre asta mai încolo?

Brunose

Prea multe informaţii, prea multă oboseală, prea mult tu. M-am aplecat peste mine, ca întotdeauna în lumea asta, ca un robot care vrea să cunoscă mediul şi tot din jur. E ca şi cum aş privi doar, un ochi care vede ce se întâmplă şi se minunează că are controlul unui trup. Până şi trupul ăsta e tot ceva din mediul înconjurător, şi de mici cercetăm ce se întamplă cu el, ascultăm cum se aude în el, vedem ce reacţii are la tot ce îi facem.  Cât de ciudat e totul. Dacă nu ar exista credinţa asta am fi doar un film care se poate termina cu un scris negru pe un ecran negru. Nici măcar când scrie "sfârşit" nu putem vedea. Priveşte în istorie, câţi oameni erau născuţi doar pentru a face pe alţii să trăiească. Unii erau născuţi pentru a avea o moarte pentru un ideal, alţii pentru a avea o moarte fără să ştie de ce... dar toţi murim, corect? Nici nu ar fi amuzantă viaţa dacă nu ar fi etapele astea normale: naştere, casătorie, moarte. Unii au scris în calea lor altceva...moarte în accident, moarte de boală...sinucidere...stupid. Câte minute crezi că mai ai din filmul vieţii tale? Ai filmat tot?

Hasme

Am privit cum se lumina în ochi şi trup. Discuţie simplă şi banală: "ce fac ai tăi?...ce fac ai mei?". Mă întrebam pe mine cum mai îmi bate inima şi de ce? Pentru o secundă îmi aduceam aminte cum făceam dragoste, cum alergam după ea în fiecare colţ ca să o pot înghesui. Acum era atât de frumos şi simplu, cu răceală adunată în fiecare colţ. Gândeam şi uitasem cum era să simţi. Cum era oare să gândeşti prin simţiri, să te trezesti că totul are culoare, că totul are puls şi totul este deosebit? Am amintiri pline de ceaţă cu momentele alea. Era odată... Poate din cauza asta toate poveştile încep aşa: "a fost odată ca niciodată..." Toate au rădăcini în trecut. Amintirile devin lustruite de imaginaţie în felul în care vrei să rămână, sau pur şi simplu le distrugi pentru a nu mai retrăi clipele pline de sentiment şi fără gânduri.
Nu îmi aduc aminte decât mâna ta cu parfumul ei specific, combinat cu aroma unui parfum din şerveţele umede, care ar fi mirosit la fel pentru toţi, dar nu aşa cum mirosea pe mâna ta dulce.
Şi ce dacă a fost tot cum a fost... Un singur lucru îmi venea în minte...timpul. Dacă ar fi fost acum ca atunci, dacă am fi în aceeaşi zonă temporală. Am reuşit să mă educ prin abstinenţa cuvintelor din tine, să fiu altfel, să fiu cu gândul, nu cu sentimentul.
Îmi şopteai că totul e la fel. Eu visam ca mai demult. Tu erai acolo, eu doar priveam şi scriam scenarii neauzite şi niciodată scrise.

Ara

Galbenul din tine merge spre un zid,
Dinozaur magic se zbate livid,
Şi şerpi fără aripi colcăie timid,
În rime pereche izbite de-un rid.

Eram eu, acelaşi, cu aripi în poză,
Cu timpul, ca fulger în mâna mimoză.
Duşman sunt cu mine, şi iau, fin, o doză,
Din lacul cu negru şi flori de-o culoare roză.

Mă chinuie sfârşitul din versul meu fin,
Şi te las doar pe tine în vasul meu plin.
Am lacrimile mele, şi ele se scurg lin,
Din secul meu ochi din mortul divin.

Rosul - intermezzo-9

Mă întrebam cum ar fi să trăiesc aşa, îndrăgostit pentru totdeauna de un vis, şi visul să fie chiar lângă mine. Sunt momente în care visul este atât de aproape încât îl poţi mirosii, îi poţi simţii parfumul din contloane... şi totuşi nu vrei să îl atingi. E o ambiţie personală şi stupidă. E ca şi cum aş vrea să mă chinui şi nu ştiu cum, sau mai nou, doar pentru a avea o ocupaţie în viaţă, doar pentru a avea un sens şi o direcţie la care mă tot gândesc.

Morena mea dorea să îi spun cât de des pot că o iubesc, să o sărut cât mai mult, să o ţin cât mai mult în braţe...dar nu ştia ce cere mai exact... pentru că eu oricum urma să fac aceste lucruri din iubire... aşa ştiam să iubesc, sufocant şi enervant pentru unii, dar delicios pentru alţii. Nu trebuia să ceară ce oricum va primii. Încercam să îmi dau seama ce face ca trupurile noastre să fie atât de atrase, ce mă făcea să mă simt aşa de „în înaltul cerului” în prezenţa ei şi când o aveam în gând...şi era prea des în gândul meu.

Ochii ei îmi dădeau linişte şi furtună... Ochii ei răspundeau sufletului meu la toate întrebările existenţiale, la toate întrebările intime, la toate întrebările care încep cu „de ce”, şi aceste întrebări nu erau niciodată pronunţate sau auzite.

Poem din timp

De tine dor,
Cu mine spre nor,
Frumoase ape,
Cu lacrimi uitate.

Aşa eram odată,
        dar cu cuvinte multe,
Azi zac pe podea,
         cu viaţă din pămînt.
Aşa era odată,
         când poveşti se năşteau,
Din priviri pitulate,
        şi imaginaţie dezolantă.

Azi, hai cu mine,
Pe plaja cu vine,
Cu nisip uscat,
De foame deocheat.

Despicable me, despicable you

Conscious of your life you can give everything, and yet you're not the best. Where is the definition of success, and what makes "them" to be the best. I'm sorry that I'm writing in my crooked english, but I need a shield in my thougts, and my thougts right now are only in english. Maybe there will be more people who will understand them, or less people that will criticise my words.
Where was I? The "stupidity of today" and "what makes a man to be successful?" ... These two questions are on my mind, but they are walking away very quickly, so I have to stop them and make them stand still for a second. 
Are you happy today? Not really? No man is really happy for a long time. We are happy for a very short period of time, and we struggle to find happiness anywhere else in the next second. If you think you are happy, think again... it won't be for long, unless you find the next best thing that will make you happy. People with money are too busy to seek... "to seek what?" What is our real purpose? For a second I thought I've reached the best answer, but I was just happy for a second. I'm trying really hard to explain a way to "organize" the world so that none of the problems that are today, won't be there ... Sometimes it comes in my mind an ugly and inhuman thougt...death is an answer maybe, but for who? My world is what I see. If i wish them to die, that means that my world will die and so will I... If I wish that I will die, in an act of unselfishness, then my world dies also, and so will they...
You've got time? I've got some time and I will continue my philosophical quest amongst you, people ... to try to reach the ultimate answer about life... bear with me.