Simt nevoia unui urlet nebun, dar gura se închide, ca şi a ta, ca şi a lor. Aş lua cuvintele şi le-aş pune să facă dragoste, să se unească, să sară peste graniţa sensului lor şi să transmită două sensuri în unul.
"Fără suflet eşti!" Spunea cineva care îmi are sufletul. Normal că sunt fără suflet, e la tine de prea mult timp. Te chinui tu să mi-l dai înnapoi, dar cred că nici înainte nu îl aveam întreg. Acum câţiva ani buni ar fi fost un compliment să ştiu că nu am suflet. Am sunt uimit, dar era un lucru care îl ştiam. Sunt curios de acum încolo ce va fi... un om fără suflet, confirmat fără suflet... Hm! Poate devin nemuritor...adică nu mai am suflet să pierd, deci nu pot muri. Ce logică perfect filozofică.
În urmă cu ceva timp mă oboseam simţind ce este în jur. Acum nu mă mai oboseşte nimic. Ce aş putea face acum, când nu mai am suflet? Să scriu iar despre micuţa mea chinezoaică, dar să îi arăt că nu am suflet...
Vrei să filozofăm despre asta mai încolo?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu