Am privit cum se lumina în ochi şi trup. Discuţie simplă şi banală: "ce fac ai tăi?...ce fac ai mei?". Mă întrebam pe mine cum mai îmi bate inima şi de ce? Pentru o secundă îmi aduceam aminte cum făceam dragoste, cum alergam după ea în fiecare colţ ca să o pot înghesui. Acum era atât de frumos şi simplu, cu răceală adunată în fiecare colţ. Gândeam şi uitasem cum era să simţi. Cum era oare să gândeşti prin simţiri, să te trezesti că totul are culoare, că totul are puls şi totul este deosebit? Am amintiri pline de ceaţă cu momentele alea. Era odată... Poate din cauza asta toate poveştile încep aşa: "a fost odată ca niciodată..." Toate au rădăcini în trecut. Amintirile devin lustruite de imaginaţie în felul în care vrei să rămână, sau pur şi simplu le distrugi pentru a nu mai retrăi clipele pline de sentiment şi fără gânduri.
Nu îmi aduc aminte decât mâna ta cu parfumul ei specific, combinat cu aroma unui parfum din şerveţele umede, care ar fi mirosit la fel pentru toţi, dar nu aşa cum mirosea pe mâna ta dulce.
Şi ce dacă a fost tot cum a fost... Un singur lucru îmi venea în minte...timpul. Dacă ar fi fost acum ca atunci, dacă am fi în aceeaşi zonă temporală. Am reuşit să mă educ prin abstinenţa cuvintelor din tine, să fiu altfel, să fiu cu gândul, nu cu sentimentul.
Îmi şopteai că totul e la fel. Eu visam ca mai demult. Tu erai acolo, eu doar priveam şi scriam scenarii neauzite şi niciodată scrise.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu