Mă întrebam cum ar fi să trăiesc aşa, îndrăgostit pentru totdeauna de un vis, şi visul să fie chiar lângă mine. Sunt momente în care visul este atât de aproape încât îl poţi mirosii, îi poţi simţii parfumul din contloane... şi totuşi nu vrei să îl atingi. E o ambiţie personală şi stupidă. E ca şi cum aş vrea să mă chinui şi nu ştiu cum, sau mai nou, doar pentru a avea o ocupaţie în viaţă, doar pentru a avea un sens şi o direcţie la care mă tot gândesc.
Morena mea dorea să îi spun cât de des pot că o iubesc, să o sărut cât mai mult, să o ţin cât mai mult în braţe...dar nu ştia ce cere mai exact... pentru că eu oricum urma să fac aceste lucruri din iubire... aşa ştiam să iubesc, sufocant şi enervant pentru unii, dar delicios pentru alţii. Nu trebuia să ceară ce oricum va primii. Încercam să îmi dau seama ce face ca trupurile noastre să fie atât de atrase, ce mă făcea să mă simt aşa de „în înaltul cerului” în prezenţa ei şi când o aveam în gând...şi era prea des în gândul meu.
Ochii ei îmi dădeau linişte şi furtună... Ochii ei răspundeau sufletului meu la toate întrebările existenţiale, la toate întrebările intime, la toate întrebările care încep cu „de ce”, şi aceste întrebări nu erau niciodată pronunţate sau auzite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu