Minciuna

Savuram ideea unei idile, romantic, întins pe spate,

Ochi limpezi, întunecaţi şi liberi,

Copil mâzgălind cuvinte pocite, aşezi din tine paradis fără nume.

Perdeaua din voce mă mângâie, te-ascult cu aroma ta dulce,

Aud cum îmi torni în paharul de vise,

Cuvinte frumoase, delicii permise.

Ce se ascunde în spatele nopţii din tine, cuvânt desenat sau câmp de-oseminte?

Câmp de flori roşii, mici locuri cu morminte,

Culeg doar imagini frumoase, cu mintea...

Îmaginaţia-mi vorbeşte de tine, o muză fierbinte, pe buze nebună,

Cu mine mă mint, oare e bine?

Să pot să visez o lume atât de bună... tu lângă mine, aprinsă de viaţă-n iubire.

Dar mâine e azi,

Câmpul de flori e ars, cu apă sărată,

Ai spus „iubire” şi ai minţit,

Ai spart globul de sticlă.

Azi zbor, şi minte-mă frumos, Muză.

Micul dejun

         -Ai cumpărat tot?

         -Da... cred...

       Pe stradă mergeau trei persoane. Ea, el şi Liniştea dintre ei. Se pare că Liniştea creştea din ce în ce mai mare, ca un copil obez îndopat în fiecare zi de o mamă care să îl răsfăţa.

        Cumpăraseră tot ce le trebuia pentru o perioadă scurtă de timp. Iubire nu mai găsiseră să cumpere, dar ştiau că pot găsi oricând în inima celuilalt. Era prea ieftin.

        O noapte simplă cu vise haotice trecu, dar nimic nou, nimic deosebit nu apăruse în visele lor. Aşteptam să îmi visez viaţa şi apoi să îmi trăiesc visul, dar trebuia să visez ziua pentru că noaptea se pare că nu îmi aducea mari surprize.

        Soarele răsărea din spatele jumătăţii de chip al ei, cu raze care se spărgeau de firele ei de păr ca jocul unei lumânări fluturate de vânt. El se apropia de ea să audă cum respiră, cu teamă şi fericire. Îi plăcea să asculte fiecare respiraţie e ei, să îi simptă aerul care ieşea din ea, să respirea aerul pe care ea îl refuza. În fiecare dimineaţă chipul ei spunea altă poveste. Una era serenă şi plină de fericire, alta era nervoasă şi plină de stresul soarelui supărător care o atingea pe pleoape şi îi spunea să se trezească. În dimineaţa asta putea citii că a visat frumos, că se va trezi bucuroasă.

        Ea îi umplea sufletul cu energia ei, cu felul ei de a fi, zburdalnică şi plină de viaţă şi de aventură. Nu cred că surprinsese vreodată ca ea să nu zâmbească. Sângele ei era plin de argint viu şi nebuniile ei îl incitau şi îl atrăgeau în acelaşi timp.

        El în fiecare dimineaţă visa că o va trezi cu mângâieri dulci, că o va face să îl dorească, să facă dragoste nebună pe masa din bucătărie, înainte de a mânca micul dejun, sau în baie în timp ce spăla somnul de pa faţa ei cu apă limpede şi rece.

        Am plecat împreună, teji, cu visele în buzunar. Liniştea nu mai era atât de mare, se micşora împinsă de glume şi conversaţie în colţurile lumii. Azi mâncaseră împreună micul dejun, fără linişte şi cu dorinţă obositoare.

         -  Am cumpărat şi ruj pentru micul dejun, cam un kilogram.

Zâmbetul ei făcea soarele să fie invidios.

               În fiecare dimineaţă, ea se ruja, singură cu egoista de oglindă, şi contura buzele impecabil. El ştia cât de mult contează  pentru ea acest ritual, această grijă pentru a arăta impecabil, dar aştepta cu nerăbdare clipa despărţirii, în care urma să îşi ia cea mai dulce partea a micului dejun: un sărut dulce desenat în ruj.

Puppet

  -Am găsit un fir, e al tău.

    Urăsc să fiu aşa, dar caut şi caut ce se află la capătul firului. Am chipul plin de urmele tale, eşti adânc înfiptă în mine, cu ochii tăi, cu buzele tale, cu inima ta bătând prea puternic peste inima mea.  Mă uit în sus şi văd cerul plin cu nori de vise albe şi ochii tăi printre ele, ca doi sori întunecaţi, un pic malefici. Mă atrage zborul spre tine, legat de firul ăsta ciudat. Mă ridic, mă las iar, aterizez cu privirea în privirea ta.

   -Nu vreau firul ăsta, eşti tu.

   Am căzut, cu picioarele încrucişate, cu mâinile moi împingând tărâna din pământ. Nu pot să mai ridic ochii, fixaţi acolo, în sufletul tău deschis cu ochii, în palmele tale cu inelul legăturii, cu zâmbetul perfect. Am coborât cu cerul în inimă şi am cântat secunda fericii. Nu ştiam că există aşa ceva. M-ai respins, floare, tu.

   -Atunci, primeşte alt fir, voi fi al tău.

   Zâmbet desăvârşit. Tu eşti sigură că poţi să mă ridici? Tu eşti conştientă că mă ai în palma ta, o păpuşă de plastic, pe care o trânteşti din colţ în colţ, cu puterea ochilor tăi, cu albeaţa angelică a chipului tău? Cerul se ridică si se lasă, firul se mişcă pentru ca ea să se convingă. Observă cu ochii ei din cer, undeva departe, pe Pământ, cum se mişcă un punct, o păpuşă, un trup aparent fără suflet. Avea dreptate. Firul era iubirea, firul era legătura lui de sclavie de care ea nu aflase niciodată.

   Privi mai atentă păpuşa. Era simpatic şi interesant jocul. Îi place să comande acest trup însufleţit de ochii ei, de zâmbetul ei şi de trupul ei. Coborâ de acolo, de sus, îngerul, să privească mai atentă, să se joace acel joc frumos.

  -De data asta primesc firul tău, dar vreau să îmi dai şi mie un fir, firul acela de trandafir alb. Să îmi arăţi aşa că sunt a ta şi doar a ta.

   Pentru prima dată păpuşa se mişca singură. Nu îl mai mişca doar privirea ei, ci promisiunea că acei ochi superbi îl vor face să se mişte de fericire, o viaţa de acum încolo.

    A ridicat trandafirul alb, l-a copiat în trei trandafiri identici pentru a fi sigur că va fi iubit de ea. Păpuşa era acum fericită lângă păpuşa lui, cu trandafiri albi şi puri de iubire sinceră.

  -Îţi dăruiesc şi eu firul meu. De acum sunt a ta.

Încercarea

   Ploua. Lacrimile ei aduceau marea şi furtuna în lumea lui. Cădea şi era amestecat cu valurile ei de lacrimi. Se scurgeau secundele lucioase şi  îl ameninţau cu scâţâitul lor peste lumină. Privea prin lumina de afară silueta încovoiată de supărare a ei. Răcoarea şi răceala începea pe loc să dispară. Gheaţa din jurul lui, clădită pe mândrie şi logică neraţională, se topi, rapid, furios, aducând frustrare. 

„Priveşte, Ea plânge! Ea, cea mai frumoasă fiinţă de pe Pământ, o adevărată întruchipare a idealului, o prinţesă a pământenilor aceştia care nu merită nici măcar să atingă chipul ei cu privirea, este închisă acum, cu tristeţe provocată de mine şi de cearta asta pe motive stupide.”

    Ar fi vrut să încerce să şteargă totul, să facă totul cum era înainte, să liniştească valurile de lacrimi care îi brăzdau chipul. Uitase tot, uitase ce o facuse pe ea să plângă, uitase de ce se răstise la ea... uitase.  Îşi aducea  aminte cum observase firişoarele albăstrui care pulsau pe tâmplele ei, cum îi trecuse prin minte că poate are sânge albastru de regi şi cum privea soarele care parcă îi trecea prin albeaţa pielii spre interiorul ei.

     Căzu în genunchi de durere, merse spre ea ca şi cum ar fi mers spre o minune. Furtuna se întrerupse. Ea îl privea uimită. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Mândria lui îl şocase de fiecare dată şi avea impresia că nu va face niciodată un astfel de lucru.

     Şi-a pus capul în poala ei, cu propria lui furtuna din ochi, cu şir de cuvinte legate frumos în lanţ de diamante, cu „scuze” şi „iartă-mă” împletite unul lângă altul. Încerca să îi sufoce tristeţea cu săruturi pe genunchi. Îşi dorea să fie iertat,  şi ea să vadă cum în ochii lui trăieşte iubirea, cum nimic şi nimeni nu o poate iubi aşa.

     Secundele pline de el în genunchi îi umpleau  ei sufletul cu putere şi fericire. Ştia că îl va ierta, dar ar fi dorit să îl mai ţină un pic în suspans, să vadă cât de rău îi pare.

      Îi acoperi capul cu firele lungi de păr, ca o cascadă de smoală. Îl sărută pe cap, şi îşi lăsă o lacrimă să îi spele păcatul prelingându-se pe părul lui. Era fericită acum. Urma împăcarea plăcută cu ore  de dragoste şi mângâieri de fericire.  Îi încercase semtimentele. Acum ştia că o iubea.

    

  

Imaginea din parc

    Parcul era plin de lumină şi zgomot. Aleile şerpuiau printre copaci şi culori de copii alunecau zgomotos cu fericire în toate direcţiile. Oameni se plimbau, ţinându-se de mână, printre copii. O apă limpede arunca steluţe în privirile celor aşezaţi pe bănci. Liniştea soarelui cald nu ajunsese să fie controlată şi ascultată de nimeni încă. Venise primăvara şi toţi începuseră să degaje energie şi fericire.

    Dacă păşeai liniştit pe alei, nu putea să observi decât poveşti şi ţipete, dar ţipele copiilor pline de bucurie acopereau poveştile. Am încercat să fiu mai atent, să observ, să ascult tăcerea.

    Un băiat adoleşcent stătea cu un trandafir roşu în mână, cu pasiune şi tensiune înghesuită în simbolul lui. Privea în depărtare luciul lacului şi îi spunea ceva fetei de lângă. Cuvintele erau presărate în faţa ei, cu mici broderii, dar neclare.

    Lângă el, o dulce fată, plină de voiciune şi cu un zâmbet coplet, care mai degrabă s-ar fi jucat şi ar mai fi trăit copilăria decât să fie trezită de sentimentul iubirii pe care adoleşcentul îl presăra încet peste inima ei. Încerca să fie serioasă, să înţeleagă ce vrea de la ea băiatul. Nu înţelegea ce înseamnă chiar tot ce spune, dar simţea ceva pentru el şi nu vroia să nu îl facă să sufere. Din clipă în clipă, pe chipul ei alb se deschidea câte un zâmbet care parcă lupta să învingă, să fie tot timpul acolo, aşa cum este ea de obicei, aşa cum simte ea lumea.

   „Şi ce dacă, trebuie să înţelegi că eu te aştept, că eu vreau să întemeiem o familie şi să te pot iubi o viaţă de acum încolo. Nu văd viitorul decât aşa şi aş face orice să se îndeplinească. Înţelege că te iubesc!”

    Copila încerca să îi explice, cu mintea mai matură şi mai realistă decât ai fi putut să crezi că poate exista într-un astfel de trup. Erai cucerit imediatde ea, ca de o vrajă divină, de ochii ei negri şi plini de întunecimea misterului în care ţi-ai dori să te pierzi cu vise cu tot. Chipul ei zâmbea cu totul, zâmbea necondiţionat, cu colţul buzelor, cu ochii, cu sufletul. Pentru toţi ceilalţi era o păpuşă, o prezenţă foarte plăcută, o imagine a perfecţiunii de care doar băieţii curajoşi sau fără suflet puteau să se apropie. Cei care simţeau ceva pentru ea, picau în reverie, în blestem şi suferinţă în lipsa ei.

     Era o mică distanţă între ei. Copila se străduia să desprindă iubitul ei din ghearele confesiunilor iubirii lui. Lăsa să se înţeleagă, fără cuvinte, că şi ea simte la fel, dar îşi dorea să îl antreneze şi pe el în vârtejul de bucurie pe care îl simţea în acea clipă. „Iubirea nu e tristeţe, iubeşte-mă acum! Nu te mai gândii la viitor. Avem destul timp.”

   Am mers mai departe, cu ochii înţepaţi de steluţele născute din iubirea soarelui şi apei.

Odată, mi-ai spus

Odată, mi-ai spus că am ochii plini de primăvară,
Că am foc sub sprâncene,
Că am apă şi stele,
Pe cerul negru de timpurie vară.

Într-un vis care pare atât de îndepărtat,
Odată, mi-ai spus...
Că ochii tăi se pierd în pădurea ochilor mei,
Cu liane şi păsări viu colorate,
Legate la ochi...cu folii mate.

Odată, mi-ai spus două cuvinte dragi,
Stoarse din tine, pline de ploaie,
Rare ca o eclipsă şi firave ca o  şoaptă.
Odată mi-ai spus, că... iubeai.

Odată mi-ai spus...

Cuvinte de păianjen

   Am pânza pe care o desenam cu cuvinte. Am poze cu fericire înghesuită între dinţi. Sunt încărcat în aşteptare cu nebunie şi durere simplă. Sunt totul şi nimic, cu o explicaţie simplă pictată în colţul gurii tale. Am dorit să te am în clipă, să te adun în mine aşa cum erai odată.
   Ştiu tot, aşezat pe burtă, ascultând pământul să îmi spună ceva nou, dar tot ce auzeam deja ştiam. Concluzii logice şi filozofice, toate ştiute într-un cerc obsedant. Mă sufoc dintr-un gând, orice gând. Mă seacă de mine orice încercare, orice direcţie, orice înterbare. Sper să ajung acolo într-un final. Sunt un înotător prin viaţă, şi nici măcar nu ştiu să înot. Toată apa asta murdară, plină de naştere, iubire şi moarte mă împinge în jos, cu un suflet plin de plumb, cu un gând plin de noi întrebări care încep cu "de ce?". Nu are rost să mă întreb dacă sunt singurul care înoată în direcţia asta. Vă văd, cadavre pline de frumuseţe cu sau  fără inteligenţă, cu sufletul dornic să se elibereze, cu trupul atârnat de voi, ca nişte greutăţi care vă trag în jos.
Am aripi, albe, şi zbor, plin de speranţa nimicului din cerul albastru.
Am aripi şi văd mâlul de sub mine, împletit în valuri sub picioarele mele.
Mă mişc cu un sigur vis, şi mă usuc de apa curată. Nu înţelegi. Sunt un burete care absoarbe lumea şi o stoarce de vise. Sunt răul şi binele pe care nimeni nu are cuvinte să îl spună. Nu pot să nu mă oglindesc în tine, nu pot să nu te mângîi în tine. Visezi la suflet şi la existenţa lui, dar povestea ta e scrisă cu piatra pe zid, adânc, vizibil, plin de culoare.
   Am nevoie de cuvinte, să mă apere de tot, să mă elibereze de mine, să te lege pe tine.
   Am nevoie de pânza pe care o ţes, de seva din tine. Sunt lacrimi fără durere, sculptate în ochi, şlefuite din piatra din mine. Degeaba le vezi, degeaba le simţi la atingerea ta fină. Sunt eu acum, şi ele sunt parte din mine, ca şi cearcănele veşnice de oboseală neînţeleasă şi fără sens.
   Dacă te-am prins în pânza cuvintelor mele, şopteşte-mi adevărul la ureche, înainte de a te devora.