Pixul Verde

  

   - Pixul ăsta are culoarea ochilor tăi.

 

   Verde. Culoare transparentă şi palidă, culoare asemănătoare cu ochii mei. Aş fi putut pune pariu că şi ea este la fel ca mine. Poate prea la fel ca mine. Era prezentă aici din curiozitate, din dorinţa de a trăi ceva ce ea însăşi îşi interzisese. Am auzit că nu trebuie să cred ochii verzi, dar capcana ei era perfectă. Eram o muscă nevinovată.

   Am continuat. Îmi era teamă, sinceră teamă. Nu ştiam deloc ce poate fi în viitor. De obicei puteam să prevăd un viitor, oricare ar fi fost el. De data asta am călcat în nămol alunecos şi mă lăsam dus, conştient, spre dorinţa aceea mică, veche, dulce, de iubire şi poveşti de dragoste.  Simţeam că asta îşi doreşte. Simţeam la fiecare pas ca ar vrea să cerceteze, să exploreze, să nu mai fie timidă.

   Îmi doream tot de la ea, să mă facă să mă simt mai tânăr, să mă facă să ma simt adoleşcent, fără griji, cu aere de iubire şi fără pic de realitate. Am mai trecut pe aici, ştiam fiecare pas, ştiam fiecare metru din avansarea ei. Între noi, însă, erau milimetri şi încleştări de buze. Aş fi deschis gura să vorbesc cuvinte din buze, dar buzele erau ocupate, cu buza ei de jos, cu limba ei, cu gâtul ei moale, dulce, perfect. Mă lăsam purtat de tot, încercând să opresc întrebările…”oare ce gândeşte?” … “oare o pot cuceri cum mă cucereşte ea pe mine?”... Iar apare frica aceea de mişcătorul viitor. O simţeam cu un pas înaintea mea, tot timpul, de parcă ea citea gândurile mele si le şi avea prelucrate. Pentru o clipă era a mea. Simţea şi zbura cu mine peste tot în visele astea nebune de iubire. Dar am văzut viitorul. Era uşor de citit cum va fi totul. Aveam o hartă a zilelor viitoare, pas cu pas, emoţie cu emoţie. Ştiam ce va urma. Era sfârșitul meu, ca suflet. Era ultimul vis frumos. Oare cât va dura tot?

   Eram rezervat cu efervescenţa emoţiilor mele. Le temperam, distrat de ezitările ei, fără să mă străduiesc prea tare. Lacrimile trecutului îmi curgeau pe obraz. Ce se întâmplă în capul acela care mă priveşte, în ochii aceia care nu vreau să se pironească deloc in ochii mei?

   Visam cum va decurge întâlnirea, cu primul braţ care o cuprinde, cu prima îmbrăţişare timidă, şi puternică în acelaşi timp. Am luat-o în braţe şi am ridicat-o cu putere. Era atât de uşoară, ca un fulg. Ar fi fost atât de uşor să fac dragoste în picioare, aşa cu ea, fără să obosesc o secundă cu corpul ei lipit de corpul meu. Gândul sporadic a dispărut. Erau prea puţine şanse să se realizeze aşa ceva. Eram uimit că acceptase chiar şi această întâlnire de doi iubiţi nebuni. Inima îmi tremura, capul îmi tremura de emoţia primului sărut. A venit repede, mai repede cu o secundă decât mă aşteptam. Buzele ei erau ca două zmeure tinere, apoase şi roz. Sorbeam cu pasiune fiecare secundă, fiecare privire a ei, fiecare gust al buzelor ei. Frumuseţea ei era atât de tânără şi reconfortantă. Îmi tremura corpul. Poate de frig. Poate de emoţie. Poate de bucurie. Nu simţeam că trebuie să îmi fie ruşine că simt ceva, şi nu simţeam nevoia să mă ascund. Am simţit că tremuratul meu nu îi place, dar nu mă puteam controla.

      Sunt lucruri, secunde şi imagini care sunt perfecte în mintea mea. Aş fi dorit să continui să o îmbrăţişez tot timpul. Simţeam căldura ei umedă şi mă simţeam tare, puternic, cu dorinţa pregătită să explodeze cumva. Era aşa de pudică, în felul ei. Mă respingea şi totuşi mă lăsa să o ating din ce în ce mai mult. Surpriza era plăcută, năucitoare.

     Nu am reuşit să prind ochii ei în plasa ochilor mei, oricât de mult m-am străduit. Fugea, era alunecoasă, cu sunete şi dorinţe totuşi. Ochii ei erau însă ca o poartă sfântă, o poartă de jad închis.

  Am scris cu pixul de la ea trei litere: NOI. Nu a înţeles. Erau în altă limbă.

Sunt Eu

Secunda "acum" o ating
cu personalitatea mea.
Secunda "acum" o simt
e limpede si clară.
Pe peretele zilei o desenez.
Eu sunt "clipa".
Fără viitor și fără trecut.
"Acum" contează prin mine.

Gânduri nemernice

 Eram pe plajă. Ochii întinși ca elasticul spre orizont sa prind o linie între albastru și albastru. Părea ceva nemernic să simt. Toți ceilalți simțeau. O briză sau o dorință, cine știe ce simțeau? Eram un nemernic să gândesc, sau mai degrabă să pot gândii aici, pe malul mării. Căutam cu privirea ceva, dar nu eram sigur ce este. Să fie oare gândul de dorință? Mă îndoiesc. De unde împrăștierea asta cu tentacule a gândurilor mele. Se apropie și se îndepărtează în pulsații muribunde ademenitoare, care mă calmează și mă fac să mai stau un pic cu privirea aruncată acolo unde se întâlnesc cele două nuanțe de albastru. Mă simt amețit de gândul care mă moleșește, de lenea intelectuală care mă face să gândesc mai mult, să alunec mai mult printre idei noi și să uit de realitate.

   Și dacă totuși aș scorni o idee care merită să fie scrisă? Ca de exemplu ideea că sunteți toți în imaginația mea, și toți trebuie să dansați în același ritm, să îmi pictați dansul vostru, și să scrieți o melodie care să poată fi filmată.. Prea târziu, deja dansați dansul lasciv al oaselor moarte. Ce poate face diferența în lumea asta a mea? Ambiția de a ieși din ea, ambiția de a fi diferit, ambiția de a trăi altfel. Dar nu sunt cu nimic diferit dacă îmi doresc ceva diferit. Toți își doresc ceva diferit. Cum ies oare din această dilemă? Poate sa fiu diferit de cei care își doresc să fie diferiți, dar să nu fiu la fel cu ceilalți care sunt la fel cu toți ceilalți. Trebuie să fie mulți pești care au înghițit peștele în burta căruia sunt eu. O idee a altcuiva, peste care am dat căutând să nu fiu ca nimeni altcineva. Mă amețește apa asta de pe plaja asta plină de burți de pești care sunt plini de pești. Poate e de la soare. Am să mai privesc o dată linia aceea dintre albastru și albastru...poate eu sunt linia aceea, de neatins, și totuși atât de vizibilă...

Trei

Mercur în vene

și glume în ochi,

Lacuri de sare

curgând peste pat.

Superbele dealuri

cu vârfuri de munte,

Ascund aerul meu,

respirând, urcând greu.

Aștept gândul ferice,

îl arunc printre vârfuri,

Alerg prin al tău suflet,

ascult muzica albă.

Pe sfârșit incredibil

Întind mâinile-n cer.

Am trei vise în aer,

Trei flori din nori.

Pe alocuri, in lacul de ganduri

Pe alocuri ma intreb ce este cu atatea ganduri… Unde ar putea duce? Pe ce planeta?

Nu ar fi ridicol sa mai scriu despre iubire? Nu ar fi ridicol sa scriu despre filozofie? Ba da… scriam o data de mult despre asa ceva. Acum o sa scriu pentru mine… ganduri inventate, morti imaginate si crime interioare pe care nimeni nu le va mai putea explica mai bine decat mine.

 De ce ma simt jenat de un compliment pe care il fac unei fete frumoase, o icoana de frumusete, seaca de substanta, seaca de tot ce poate sa iti miste o placere interioara. Dar de ce oare imi simt asa jenat fiecare pas pe care il fac, de ce ma mai intorc la trairile alea de copil vechi si fara rost… Iti ajunge oare o viata sa uiti cum ai fost crescut? Sa uiti toate elementele care de definesc pana in punctul respectiv? Credinta si sablonul care te-a crescut este un element care ne defineste, care ne face sa nu ne pierdem speranta, sa visam.

   Ce rau e visul…cel mai rau… Acum visez ca o sa imi scrie ceva…o ea… Acum visez ca o sa imi scrie un mesaj scurt prin care in mintea ei sa se fi nascut speranta, curiozitatea, dorinta de a stii mai multe. Dar nu va fi asa. Sunt scenarii de om inhibat cu substante care te fac sa visezi, sa nu it poti controla mintea si sa deformezi realitatea asa cum iti doresti. Am asteptat…si a raspuns cu un zambet…o victorie partiala care imi alimenteaza visul…atat de putin care da nastere la atat de mult.

   In fiecare clipa incerc sa ma linistesc. Pe marginea oricarei idei ma prabusesc. Azi ma gaseam luptand cu ce simt, cu greu, cu avant. Ma simteam ca un luptator dezarmat care nu stie ce sa faca cu el ca sa supravietuiasca in timpul luptei cu sine.

   Am gasit inca o explicatie despre femeie. Femeia este indecisa constant, un duel miscator si continuu, un razboi intre doua parti. Femeia este apropiata de viata, de cursul ei, de realitate, este una cu ea. Are clipe cand uita aceste elemente, si anume atunci cand este indragostita sau isi doreste un copil. Timpul nu iarta, ,nu se leaga de vise, si realitatea este rapida, decisa si acum. Femeia este la fel definita. Femeia este umbra trecerii timpului, se misca odata cu el, se muleaza pe el, trage dupa ea barbatul din taramul nemuririi si al viselor, cu picioarele pe pamant. Unii dintre ei reusesc sa faca trecerea prin iubire, dar se trezesc de partea cealalta alaturi de un monstru, sau alaturi de un inger, dupa noroc. Majoritatea au parte de inger si demon in acelasi loc.

   Si fiecare clipa o poti petrece fascinat de femeie, ingropat cu piciorul in pamant si fara sa iti mai simti aripile pe care cineva ti le-a dat prima data, cand te-ai nascut. Cei rau refuza contemplatul femeii, dar nu duc bine pe Pamant. Sunt visatori cu ochii deschisi, sunt “respinsi” ai societatii.

   Azi ai stat cu privirea in gol, ai stat si te-ai gandit in o secunda cat ai fi gandit in mii de ani. Ai contemplat toata ziua in gandul tau nemultumirea de a nu trai bine, nemultumirea de a pierde timpul, in timp ce pierzi fara sa vrei timpul. 

Pisica albă

Inima îmblânzită de tine,

Răstignită pe valea suspinelor terestre,

O macin larg.

Am aflat imposibilul,

Din posibil de vis,

Când gândul tău mă privește o clipă,

Când inima ta irosește o bătaie,

Când lumina din ochii mei intră în tine,

Doar pentru mine.

O nouă cărămidă de negru pământ,

Pe zidul transparent, deja știut,

Am pus, devreme nespus.

Odă

Am atins panglica ta aurie de fin și moale șir de parfum feminin. Aș vrea să pot deschide porțile vechi. Par neputincios în fața dorințelor mele inexistente. Tu îmi aduci aminte cum se face, cum să trăiesc tot timpul sentimente și trăiri noi. Tu îmi răscolești secunda și frământarea din trup cu un colț din firul tău de păr, cu un mic dans de bucurie, cu o mică surpriză strălucitoare din ochiul tău jucăuș. Sunt curios cum îmi cade capul în brațele tale, plin de oboseală și tristețe, și cum îl voi ridica fericit și plin de viață. Unde ai magia ta pentru mine?

   Îmi vine să îmi sparg timpul viitor de asfaltul tare, ca să îmi împrăștii miile de vise în colțuri și lacuri obtuze, pline de confuzie și molecule moarte de regret.  Vreau să șterg totul, să nu mai mă târăsc in norul de tensiune și obscuritate, în locurile cu gânduri strânse cu ușa și fixate pe podea cu orele. Vreau să limpezesc realitatea vieții de rădăcinile de oboseală din sângele pulsat în mintea mea.

     Pe placul tău am fost construit. Pe plăcerea ta îmi construiesc palidul cântec. Numai tu mă luminezi, și nu mai am timp să simt doar fericirea din ochii tăi. Ochii tăi, plini de lumina dansului furtunos al mării mă duc acolo, în locul pe care ei îl numesc Rai. Ei nu știu ce e Raiul. Eu am fost de atâtea ori pierdut în Rai, cu ochii în ochii tăi, cu lacrima ta de fericire și bucurie pierdută în câmpul meu plin de liniștită bătălie.

    Odă din Rai ruptă, o scriu, o rup și semnez cu furtuna plăcerii de a mă pierde în timpul tău.

Somn uşor

Picătura de ploaie deschide,

Ochi fără vise, suflet pierdut.

Pe malul cu gânduri, alunec, desculţ

Şi mâine, cu schiuri, de lemne şi munţi.

Mă pierd printre vârfuri de zbor şi năluci.

Ai alb în privire, fără soare şi nopţi,

Palida noapte mă face un mut.

În labirintul acesta sunt poarta şi visul,

Pe care albul din privire mă vrea la ieşire.

Gust din gând cu unt de plăcere,

Şi dor fără margini culeg peste tine.

Ai aer în suflet, respirându-mă bine,

Mai des, mai adânc, cu totul trăgând,

Oxigenul din mine.

Braţele lungi, ca sfori împletite,

Te ţin prizonieră pe pieptul din mine.

Am gândul pe buzele tale, flori palide, noaptea,

Şi somn printre gânduri, vreau doar cu tine.

Cărămizi doborâte

Şi tu simţi tristeţea? Şi tu eşti în marea de oameni care se zbat în zmoală, ca într-un cazan, să fie primii, să supravieţuiască încă o zi, să scoată capul din nămol, să privească lumina.
 Şi tu ai gânduri cum că totul pare atât de inutil, că toţi suntem doar umbre şi praf, că nu are rost să încetinim timpul cu nervii noştri încordaţi în interiorul propriei noastre lumi?
  Dacă eşti conştient tot timpul de realitatea clipei, cu lipsă de dorinţă de a te distra, cu cerul mai mult gri decât albastru, atunci îţi trebuie o pastilă de adrenalină.
    Dar care ar fi rostul? Mai bine doborâm cărămizile din zidul ăsta.

Citind Invers

Spre interior.
Alunec pe gheaţa pustie,
Şi raze din soare nu mai am.
Azi cerul e gri şi plin de zăpadă,
Pe care le priveam ore în şir.
Şi cerul avea culori vii,
Pe placul tuturor am fost odată,
Nu am mai ajuns acolo.
Scufundat în amar şi râsetele timpului,
Mă plimbam străpuns de neplăcerea idealului,
Departe pe plaja creştină de flori.

Simt

  Când mă plimbam fără să văd culorile din frunze eram om. Acum văd culoarea din ochii tăi dar verdele din frunze nu mai e la fel. Pe plaja de cuvinte mă înţep în talpă de cuvinte simple care ar trebui să nu mă taie atât de adânc. Sub copacii plini de fructele viselor trecute se odihneşte acum un om mult mai calm, mai calculat, mai sec în cuvinte, şi ... mai am atât de trăit.
   Am observat de ceva timp cuşca pe care am închis-o cu mâna mea, şi aştept o mână care să mă hrănească, să îmi hrănească visele cu alcool şi bucurie. Şi eu nu beau alcool...

Publicum

O odaie plină de piele şi scârţâit mă desenează în amăreala mea. Din ce în ce mai greu descriu ce este în jurul meu, din ce în ce mai greu îmi vine să cred că mă aflu pe lumea asta şi mă întreb cine se face vinovat de felul în care văd lumea. Nimeni nu poate să se identifice în totalitate cu ceea ce văd eu în mediul nostru. Lumea noastră este distrusă cu totul, este opusul a ceea ce învăţăm copii noştri să fie. Când sunt mici îi înveţi să fie idealişti, curaţi şi puri în gândire... ca apoi, la intrarea în viaţă, să o ia de la capăt cu învăţatul, să înveţe să facă totul invers şi să sufere pentru asta.
  Când este viaţa frumoasă şi liniştită? Când ai bani şi ai familia lângă? Când ai iubire? Când ai ce ai visat?
  Oare ce am visat eu?
  

Bătălie

 Stau şi privesc timpul cum trece. Acum mai încet, apoi un pic mai repede, şi iar încet. Îmi este teamă de mine, de timpul petrecut cu mine. Am căutat iubirea în toate cotloanele din mine şi nu am găsit decât semne prin care să mă conving. Nimic mai mult. Timpul este ca imaginea pe care o vezi pe geamul unui tren, plină de ceaţă şi culori întinate. Mă căutam pe mine, fericit şi plin de speranţă. M-am găsit în colţul unei camere întunecate, plină de mirosuri şi cu pereţii negrii şi slinoşi. Eram pe jos, încercând să mă joc cu pământul de pe jos, să îl ridic în văzduh şi să îi dau forma viselor mele vechi şi perfecte. Am vrut să plec din camera asta, dar era camera viselor mele. Eu eram unul din vise, dar visul meu era să mă ridic din conştientul somn în care mă păstrez uşor conservat. Vreau să simt acceleraţia viselor multe şi regretate, neapucate de picior în zborul de lângă un vis mai mare. Visul vieţii mele este cel mai mare vis pe care îl pot trăi, cu importanţa cea mai mare, cu gravitatea cea mai mare, cu tenta de coşmar sau de vis frumos pe care doresc eu să îl am. Îmi este teamă de mine, de pasul pe care îl fac îl fiecare zi în întunericul vieţii, cu visul asta pe care îl modelez eu, cu mintea mea, cu faptele mele, unele controlate, altele imposibil de controlat.
   Nu ştiu câţi dintre voi mai trăiţi în lumea mea, dar eu sigur trăiesc în lumea voastră.

Vise din tine

Vise din tine, trecute de departe, vreau să le simt în ochiul de lumină din suflet.

Mă faci să lunec departe, degeaba, pe o planetă fără moarte.

Iubit şi iubită, mă faci să cred că viaţa e un caracter, şi mă pierd.

Ai lacrimi, să desenezi viaţa prin trăiri, şi zâmbete pentru fericiri.

Ascunde-mă, repede, în focul lumânării din zid, eu plec.

Nimeni, nisip şi nor de aer, fără răbdare de mesaj, fără culoare, mă aşez.

Mai visez o dată la trecut, la frumoasa mea noapte de lux în Paradis.

Sunt lungul minut de sărut, cu transpiraţie, hormoni şi pleoape închise.

Despic luna cu o dorinţă, crestată la vârful unei săgeţi făcută din vis.

Decalţ papucul legat de iubire, pândind visul împlinit cu ciob de regrete.

Sufoc chipul fecioarei din tine cu perna unei lacrimi căzută şi înecată în lac.

Ai frig în aerul pe care îl articulezi în cuvânt şi ochii tăi sunt raze de zăpadă.

Prind fără să înţeleg, fluturi îngheţaţi din tine, cu grijă, cu teamă, să îi păstrez în vară.

Nu mai întreb frigul de ce te-a adus aici, doar încălzesc camera cu soarele din mine.

S-a rupt inima desenată pe podea cu creta, sângele din ea a îngheţat lacrima din mine moartă.

În genunchi în faţa iubirii

Am uitat umilinţa departe,
şi ignoranţa pusă sub lumina unui tablou.
Îmi doream să mă primeşti în Rai,
dar sângele mă alerga pe alte cărări.
Gândul nu doream să-l aud,
dar plăcerea mă invita în Perfect.
Am îngenunchiat de fericire,
cu fericirea ta ascultând-o din mine.
Uimit am privit cum cobori,
Şi Fericirea în braţele mele.
Te doresc cu privirea în privirea mea,
Şi azi şi mâine, toxic în mine.
Pe plaja de amintiri mute,
Tânjesc prezentul iubirii.

Alunecând parţial

Parţial degeaba,
Prin lumina caldă privesc,
E frig afară, în tine, pe obrazul tău.
Parţial te văd,
Cu alb de nea pe umeri,
Din jocul gândului tău,
din nervii tăi nestatornici de iarnă,
din calmul nervului meu prins în uşă.
Parţial am un rost,
Pe pământul de sub picioarele tale,
Pe pământul negru din ochii lor.
Parţial mă repet în a nu simţi,
Şi nu te simt lângă mine,
Nu te aud prin mine,
Nu văd trupul meu lângă trupul tău.
Parţial te visez,
Dar visul nu-l înţeleg.
Ating lumina, să simt, să trăiesc.

Verde

Ai verde,
Primesc orice privire frumoasă,
Din ochii tăi în ochii mei.
Alerg pe asfatul dintre noi,
Cu voce tare, cu privire beată.
Ai verde,
Te îmbrăţişez cu coastele,
Iubire divină, sunet strident de bătăi din tihnă.
Pe un luciu îmi alunecă umezeală,
Trup îngropat în trup, cu sunet şi multă odihnă.
Ai verde,
Prea mult verde din sufletul meu,
Alunecat în tine, abur din destin,
Fără lacrimi şi nebunii pline de rechini,
Ai verdele din ochii mei
stors între genele tale.
Îţi curg lacrimi verzi,
Iubito!

Ochiul galben

   A fost odată ca niciodată un băiat care visa să zboare... Aşa începe povestea unui vis în care viaţa te învaţă că a zbura nu înseamnă întotdeauna că trebuie să ai direcţia spre nori. Am privit în ochii ei o tristeţe, o dorinţă, ca pentru prima dată să îi scriu ceva, să o fac să simtă că este din lumea mea. Eu ştiu că niciodată visul meu de a zbura în sus, ca şi scrisul meu de acum, nu se va apropia de visul ei de a zbura lin şi uşor ca o frunză spre pământ, trist ca un sfârşit, dar atât de frumos ca un nou început. Va citi, se va lumina şi va critica lumina care îmi trece prin ochi, dar la final va zbura cu mine, şi asta e tot ce îmi doresc.

    Plimbam amândoi culorile toamnei în ochi, prin aer curat şi fiecare în singuratatea peşterii lui de gânduri. Soarele era relaxat pe feţele noastre şi spunea ultimele jumătăţi de temperaturi de vară cu o voce răguşită.

    Am văzut scaunul cu două locuri şi mi-am spus că un loc mai bun nu putea fi pentru a privi mulţimea, copiii, viitorul. Imagini vechi îmi treceau prin ochiul minţii, cum îmi imaginam omenirea, ca un roi de fiinţe, cele tinere se nasc, sunt în faţa roiului, cresc şi ajung în mijlocul lui, şi apoi alunecă spre coadă şi mor, dispar din roi. Atunci m-am întrebat, în toata această imagine, cam cum aş desena pe cineva care ii influenţează pe ceilalţi dincolo de bariera timpului, şi după ce dispare fizic din acest roi de fiinţe haotice? Aruncă o piatră înaintea roiului, un fel de piatră de referinţă, ca o bornă de kilometraj, pe care toţi o vor citi şi se vor orienta după ea în orice moment în timp.

       Pe scaun stau singur, cu ochii galbeni de frunzele unui singur copac, grăbit să aducă toamna. Frunza obosită a alunecat şi renunţat la ramura care l-a hrănit atâtea luni... sau invers? O priveam cum zboară, dar zborul ei era lin, negrăbit de vise şi fără un loc anume în care ar fi dorit să ajungă. Nu se compara cu visele mele, dar fără îndoială că drumul era la fel de plăcut: zbura. Plăcerea zborului poţi să o simţi oricum, viaţa poţi să o trăieşti oricum, fie că ai o ţintă, fie că doar zbori spre final. Conteaza doar compania frunzei tale pereche. Cat de putine frunze sunt atat de norocoase sa isi gaseasca perechea si sa zboare fie spre nori, fie spre pamant.

    Încă o aşteptam, cu ochii la frunza trasă de gravitaţie, cu locul liber de lângă mine, cu ochii galbeni de frunze fără vise...

Poem Divin

Şi dacă mă pierd în mulţime,
Cu ochii desprinşi din tine,
Prin gust dulce şi amar,
Mă clatin lovit în privirea ta,
Divin din Divină.
Pe umerii tăi lăcuiţi de dragă lumină,
Stau trist, oftând acel "niciodată",
Cu mintea plină de nămolul iubirii din vise,
Cu încarcerate păreri şi cuvinte, pe loc interzise.
Stropi din apa plouată îmi cântă în urechi,
Ştiind ca întotdeauna, viitorul,
Vrajitor al lacurilor scumpe.

"Cum ar fi dacă..."

   Pe malul acesta nu se mai vad multe lucruri verzi. Totul pare atât de ros şi distrus de globuri mari de sticlă sparte, globuri pline de vise de zi, pline de vise întrerupte în timp ce se năşteau. Am să odihnesc un pic aici, să număr cioburile, să număr cuvintele pe care le aud în jurul meu. Îmi este uşor să mă relaxez acum, cu privirea într-un loc cu nori. Am aşteptat un soare puternic, dar acesta a vrut să plec cu toate visele mele, de partea cealaltă a acestui râu.
   Mă plimbam şi priveam în apa ochilor tăi albaştri. Am privit prea mult şi am început să mă scufund în ei. De partea cealaltă, în adâncimea apei lor, mă înecam încet pentru că nu ştiam să înot în vise atât de frumoase. În camera asta am început, înotând, să plantez o grămadă de vise în care numai eu credeam. Ţi le povesteam şi ţie, Ochi Albaştrii, şi credeam că fac valuri de bucurie cu fiecare cuvânt pe care îl spun, dar nu era aşa. Simţeam cum înot într-o apă foarte rece, dar tot nu credeam că visele mele nu pot încălzi sufletul tău pe care îl ştiam visător. Aşa îl ştiam, aşa îl credeam, dar încă nu ştiu ce este...loc rece pentru mine sau doar un drum lung până la fericirea mea. Am învăţat multe despre mine şi despre viaţa mea din zbaterea mea în camera albastră a ochilor tăi. Să îţi spun visele... de acum încolo... şi voi începe cu "cum ar fi dacă"...

"Cum ar fi dacă" mă plimb cu tine în parc, şi vorbesc cuvinte înşirate infinite despre ziua ta petrecută cu mine şi despre ziua mea petrecută cu tine, despre viitor planificat mărunt, cu bani economisiţi şi decizii aparent scumpe. La doi paşi în faţa noastră este un copil, alergând fără oprire şi zgomotos ca şi mama lui. Eu închid ochii şi mă uit adânc în albastrul ochilor tăi. Mă trezesc acum, dar fug iar, acolo. E viaţa mea de peste ani, şi tu o vezi cu mine. Ştiu că te sperie, dar totul pare dincolo de orice fericire, maximă, posibilă. E visul meu din vis. Pentru o clipă, realizez cât de norocos sunt că eşti realitatea din vis. Nu vreau să mă trezesc şi continui să îţi ascult vocea, linia ei melodică mă face să sper şi iar să sper. Să sper că nu îmi vei părăsi visul. Să sper că nimic nu mă va despărţi de tine vreodată.
 
  Azi nu am mai visat. Mi-am permis luxul de a mă relaxa în vocea ta, ca într-o adâncă baie caldă, făcută înainte de ultima bătălie a unui legionar. Am savurat fiecare inflexiune a cuvintelor tale ca şi cum ar fi fost ultima secundă din viaţa mea. Am savurat tonul, nuanţa, cuvintele... ca şi cum aş fi făcut dragoste cu ele, prin buzele tale şi prin aerul care ieşea din tine. Aş fi vrut să îţi acopăr buzele şi să-ţi opresc cuvintele cu săruturi. Visam asta, mai ales când îţi auzeam supărarea din voce.
 
   Azi vreau să visez, dar nu te găsesc, nu mă lasă gândul. Se scufundă totul în jurul meu şi mă pierd pe mine.

 "Cum ar fi dacă" aş fi în toate visele tale, aşa cum eşti tu în visele mele. Ar trebui să fi un pic obsedată, un pic geloasă, plină de iubire, cu mine în tine la fiecare pas. Aş vrea să merg cu tine la Roma, să ne plimbăm lângă "Fontana di Trevi", să aruncăm o monedă şi să ne punem amândoi aceleaşi dorinţe. Aş vrea să mă arunc în genunchi in biserica Sf.Petru şi să mulţumesc pentru că eşti lângă mine. Aş vrea să te ţin de mână alergând spre patul nostru din hotel pentru a face dragoste, pentru a fi doar noi doi. Cum ar fi dacă dorinţele mele ar fi azi realitate. Poate aş îndrăzni să visez mai mult.

   "Cum ar fi dacă" acum ar suna telefonul, şi vocea ta mi-ar da statistica peste cap, şi nu mi-ai spune că îţi era dor de mine, ci doar ai căuta un motiv să mă auzi, şi te-ai ascunde după o perdea de cuvinte mici şi multe... Atunci aş înţelege că mă iubeşti tu, chip de gheaţă. Dar ochii mei sunt plini de păianjenii aşteptării, şi tu nu suni, şi eu ezit să fiu doar cel ce iubeşte şi aştept să fiu cel iubit... Dacă.

   Pe picior de plecare am vrut să mă întreb unde mă îndrept şi de ce. Am rămas cu ochii în loc, în spaţiul destinat nimănui, şi am ezitat decizia de a merge pe drumul drept. Pe retina mea desprinsă din filme se derulează un vis, un vis ce cuprinde cinci minute alături de tine. Cele cinci minute au greutate şi influenţă din trecutul nostru.
    "Cum ar fi dacă" te voi întâlni în acelaşi loc în care mâinile tale mici şi dulci mă respingeau să nu te sărut, şi tu vei sări în braţele mele într-o îmbrăţişare plină de iubire, surprinzătoare şi caldă? Eu nu aş crede, aş spune că visez când aş primi buzele tale în buzele mele, rozul lor uşor uscat în moalele roz al meu. Nu m-aş opri din sărut, pentru că aş ştii că visez. Te-aş ridica în braţe şi te-aş face să mă îmbrăţişezi cu picioarele, cu sărutul tău năvalnic cu tot. Nu aş mai visa clipa de mâine şi nici nu aş mai regreta clipa de ieri, dar m-aş infinge cu unghiile mele, sângerând de plăcere, în zidul tău  de iubire, să las urme, să nu mai pleci, să nu mai existe decât clipa sărutului şi a iubirii de acum.
    Am început să te simt aproape de mine, cu zâmbetul şi cu jocul tău nebunatic. Imi lipseşti mult când nu te aud, când nu te văd... Nu înţeleg de ce.
     "Cum ar fi dacă" voi apărea în faţa ta, transpirat şi obosit de dor, cu privirea pierdută şi cu suflarea tăiată de la alergat? Să vin de acolo de unde ştii că sunt, de departe, să vin doar să te văd, doar să mă scufund în ochii tăi divini...
     Tristeţea se pare că nu vrea să mă părăsească. Nu eşti aici, doar vocea ta mă tulbură din când în când, şi un sunet surd al semnelor ascunse de la tine. Aş vrea să deschizi mai repede poarta spre inima ta, dar azi, ca şi ieri îmi spui aceleaşi cuvinte sincere pe care speranţa din mine nu vrea să le înţeleagă..."eşti doar un amic pentru mine" ... Şi eu, îmi adun inima împrăştiată, iar, pe podeaua rece, o adun şi o plâng, păstrând o lacrimă cu care să unesc toate părţile sparte din ea. Încă mai sper în tine, chiar şi aşa cu inima cârpită.
      Care ar fi motorul care mă face să funcţionez? Gândul ăsta că viitorul arată mai bine decât prezentul, poate? Sunt vinovat de tot ce este anormal în gândurile mele, dar gândul la tine îmi apare ca fiind cel mai normal, cel mai liniştitor. Îmi aduc aminte de ambiţia ta, de acea ambiţie care te face atât de îndrăgită în ochii mei. "Cum ar fi dacă" iubirea mea ar planta o sămânţă în inima ta, şi ar creşte şi te-ar face să mă iubeşti enorm, dar în acel moment ai începe să vezi că nu mă poţi avea, că nu sunt şanse, că nu văd suferinţa ta? Aş vrea să te văd cum îţi foloseşti ambiţia să mă ai, să foloseşti tot ce ai la îndemână pentru a mă avea, nu pentru a mă cuceri...de cucerit, deja te-aş iubi...



....to be continued.