Stau şi privesc timpul cum trece. Acum mai încet, apoi un pic mai repede, şi iar încet. Îmi este teamă de mine, de timpul petrecut cu mine. Am căutat iubirea în toate cotloanele din mine şi nu am găsit decât semne prin care să mă conving. Nimic mai mult. Timpul este ca imaginea pe care o vezi pe geamul unui tren, plină de ceaţă şi culori întinate. Mă căutam pe mine, fericit şi plin de speranţă. M-am găsit în colţul unei camere întunecate, plină de mirosuri şi cu pereţii negrii şi slinoşi. Eram pe jos, încercând să mă joc cu pământul de pe jos, să îl ridic în văzduh şi să îi dau forma viselor mele vechi şi perfecte. Am vrut să plec din camera asta, dar era camera viselor mele. Eu eram unul din vise, dar visul meu era să mă ridic din conştientul somn în care mă păstrez uşor conservat. Vreau să simt acceleraţia viselor multe şi regretate, neapucate de picior în zborul de lângă un vis mai mare. Visul vieţii mele este cel mai mare vis pe care îl pot trăi, cu importanţa cea mai mare, cu gravitatea cea mai mare, cu tenta de coşmar sau de vis frumos pe care doresc eu să îl am. Îmi este teamă de mine, de pasul pe care îl fac îl fiecare zi în întunericul vieţii, cu visul asta pe care îl modelez eu, cu mintea mea, cu faptele mele, unele controlate, altele imposibil de controlat.
Nu ştiu câţi dintre voi mai trăiţi în lumea mea, dar eu sigur trăiesc în lumea voastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu