O odaie plină de piele şi scârţâit mă desenează în amăreala mea. Din ce în ce mai greu descriu ce este în jurul meu, din ce în ce mai greu îmi vine să cred că mă aflu pe lumea asta şi mă întreb cine se face vinovat de felul în care văd lumea. Nimeni nu poate să se identifice în totalitate cu ceea ce văd eu în mediul nostru. Lumea noastră este distrusă cu totul, este opusul a ceea ce învăţăm copii noştri să fie. Când sunt mici îi înveţi să fie idealişti, curaţi şi puri în gândire... ca apoi, la intrarea în viaţă, să o ia de la capăt cu învăţatul, să înveţe să facă totul invers şi să sufere pentru asta.
Când este viaţa frumoasă şi liniştită? Când ai bani şi ai familia lângă? Când ai iubire? Când ai ce ai visat?
Oare ce am visat eu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu