Ochiul galben

   A fost odată ca niciodată un băiat care visa să zboare... Aşa începe povestea unui vis în care viaţa te învaţă că a zbura nu înseamnă întotdeauna că trebuie să ai direcţia spre nori. Am privit în ochii ei o tristeţe, o dorinţă, ca pentru prima dată să îi scriu ceva, să o fac să simtă că este din lumea mea. Eu ştiu că niciodată visul meu de a zbura în sus, ca şi scrisul meu de acum, nu se va apropia de visul ei de a zbura lin şi uşor ca o frunză spre pământ, trist ca un sfârşit, dar atât de frumos ca un nou început. Va citi, se va lumina şi va critica lumina care îmi trece prin ochi, dar la final va zbura cu mine, şi asta e tot ce îmi doresc.

    Plimbam amândoi culorile toamnei în ochi, prin aer curat şi fiecare în singuratatea peşterii lui de gânduri. Soarele era relaxat pe feţele noastre şi spunea ultimele jumătăţi de temperaturi de vară cu o voce răguşită.

    Am văzut scaunul cu două locuri şi mi-am spus că un loc mai bun nu putea fi pentru a privi mulţimea, copiii, viitorul. Imagini vechi îmi treceau prin ochiul minţii, cum îmi imaginam omenirea, ca un roi de fiinţe, cele tinere se nasc, sunt în faţa roiului, cresc şi ajung în mijlocul lui, şi apoi alunecă spre coadă şi mor, dispar din roi. Atunci m-am întrebat, în toata această imagine, cam cum aş desena pe cineva care ii influenţează pe ceilalţi dincolo de bariera timpului, şi după ce dispare fizic din acest roi de fiinţe haotice? Aruncă o piatră înaintea roiului, un fel de piatră de referinţă, ca o bornă de kilometraj, pe care toţi o vor citi şi se vor orienta după ea în orice moment în timp.

       Pe scaun stau singur, cu ochii galbeni de frunzele unui singur copac, grăbit să aducă toamna. Frunza obosită a alunecat şi renunţat la ramura care l-a hrănit atâtea luni... sau invers? O priveam cum zboară, dar zborul ei era lin, negrăbit de vise şi fără un loc anume în care ar fi dorit să ajungă. Nu se compara cu visele mele, dar fără îndoială că drumul era la fel de plăcut: zbura. Plăcerea zborului poţi să o simţi oricum, viaţa poţi să o trăieşti oricum, fie că ai o ţintă, fie că doar zbori spre final. Conteaza doar compania frunzei tale pereche. Cat de putine frunze sunt atat de norocoase sa isi gaseasca perechea si sa zboare fie spre nori, fie spre pamant.

    Încă o aşteptam, cu ochii la frunza trasă de gravitaţie, cu locul liber de lângă mine, cu ochii galbeni de frunze fără vise...