Acasa

 Apa din mână îmi scăpa printre degete cu o viteză uimitoare. Nu doream decât să îmi spăl un pic oboseala din ochi şi să pot  să mă culc la loc. Am trimis o grămadă de artificii pe cerul ei şi nu ştiam dacă mă vede sau este la fel de noapte acolo în gândul ei, în imaginea pe care o construisem singur.

Pătura patului era dezordonată şi nu îmi doream decât să închid ochii şi să mă trezesc mâine. Vise tulburi mă chinuiau. Ea mă luase în braţe, îi sărutasem buzele şi era ceva atât de perfect încât somnul meu trecea în realitate. Mă trezeam iar „acasă”. Aş dorit să rămân cu ea în vis, să continui sărutul care îmi făcea inima să alerge şi trupul să înnebunească.

Ochii obosiţi de vise se închiseră. Minunata ei voce mă chema, dorea să tac şi să nu mai spun nimic, să îmi văd de visele mele împletite. Mă gonea de teama umezelii ultimului sărut. De ce? Ar putea urma altul şi altul, vise şi realitate adăugate. Mă împinge de teamă că eu sunt prea sus, într-o lume care poate fi doar a mea, la mare înalţime de unde pot să cad repede şi doar în cap.

Era un sărut care pentru mine spunea „sentimente” şi „viitor”... dar ea nu era acolo. Transpiraţia mă acoperea cu totul. Alergasem atât să o conving să îmi dea al doilea sărut... dar totul era un vis.  Eram acasă, şi gândul cu ea îmi dansa în minte.
Sărutul era acasă!