Trup

Filozof fără margini,
 Cu ape şi valuri nebune de tot,
Am barca cu mare în ea ,
 din trup până acolo,
Copil fără viaţă, şi un hoţ mort.
Am furat pentru mâine un colţ de viaţă,
Mâncând o imagine din piersică coaptă.
E bine, cu gândul plecat să nu taie,
 O voce, un glas, o linişte mare.
 Simple cuvinte, pe lanţ deşirate,
 Nu au un foc să ardă cu paie,
 Nu au nici lacrimi şi nici o sudoare,
Au doar apa mării, dar fără de sare.
Toţi, ameţiţi de căldură albă,
Înnotăm ca peşti în stol de păsări,
 Versuri, ca gratii, te agaţă dureros în ochi,
 Şi strâng vise închise în grotă.

Greaţă de timp

Întins în pat, mă gândesc cum ar fi să dorm. Atât de frumos aş putea să visez ceva surprinzător şi erotic, să mă trezesc inoculat cu visul şi să vreau să îmi aduc aminte tot. Dar nu e aşa. Am gânduri nebune, am gâduri multe şi înghesuite pe un singur loc în sala de aşteptare din mintea mea. O umbră din mine pleacă, se ridică cu cuvintele şi pleacă în bucătărie să fumeze. Un obicei prost, un viciu în care îţi îngropi gândurile. Ce ar trebui să fac acum, fumând cu greaţă visele şi gândurile adunate. Pierd din vedere imaginea mare a vieţii, visul cel mare cu care trebuie să te joci de-a riscul şi liniştea. Mă opresc şi îmi aduc aminte de iubire şi visele din trecut. Durere şi sufletul se roteşte cu privirea în altă direcţie. Păcat că nu mai am timp să irosesc secunde în gândul despre timp. Divina inspiraţie m-a lăsat fără cuvinte. Secundă cu secundă mă uit cum alerg cu tine, cititorule, de mână, spre o moarte sigură. Trupul meu nu va mai fi, dar gândul meu v-a trăi prin tine, ca o viţă de vie care creşte, se agaţă, face roade dulci şi vinuri îmbietoare în timp. Mă aşez la o masă, degust urma mea din tine, rotesc paharul, privesc culoarea vinului şi aprob un gust delicios cu o plescăială plină de impoliteţe. Mintea ta are gustul gândului meu şi mă îmbată mai mult pe mine de fericire. Am puterea să înving timpul prin tine. Ce urmează în secunda umătoare?

TIMP

zece minute

     O alee pe care merg cu tine de mână, azi , nemâncat de iubire, obsedat de poza cu chipul fericirii perfecte. Am privit tatuajul tău cu însemnătate ascunsa.  Semnul ăla înseamnă... atît de multe dacă aş putea să îl sărut, să pot să simt cum se zbate în spatele lui o viaţă, să te simt cum tresari cu dorinţa de mâine.

    Pe aleea asta am mai mers şi sunt rece şi foarte expert în simţiri... şi cu toate astea mă simt la fel, cu bătăi multe de inimă, cu dorinţe şi frustrări nebune. Azi pot să îţi spun ce am învăţat despre iubire... Nimic. Doar m-a făcut mai rece şi totuşi la fel de iubitor. Cred că adoram liniştea, dar acum va veni iar furtună. Marea liniştită nu este o mare sănătoasă. Se anunţă clipe de nelinişte.

    Acolo am făcut dragoste, ştiu... şi acolo. Dar acolo nu am făcut decât în vis, şi visul cu gândul acesta de a face iar dragoste cu tine mă face să tremur, să îmi doresc asta mai mult. Tu ce îţi doreşti? O pată pe un tricou cu simboluri mitice, sau o cameră cu ziduri pe care să o pictăm cu vise închise?

    Înainte vorbeam despre trecerea timpului, de durere şi mitice apariţii ale neputinţei de a mai fi tineri. Azi durerea este un mit, timpul trece prea repede şi nu mai suntem tineri.  

   Te izolez cu mine zece minute în camera noastră, te dezbrac de piele şi suflet şi te las să mă pătrunzi în inimă cu raza ochilor tăi superbi.  Văruiesc cu trupul tău zidurile, acopăr cu sânii tăi geamurile viselor celorlalţi şi mă îmbrac în oasele tale mâncând din inima ta. Culorile vieţii bat deschis o tobă de dans în ochii mei. E toba de vise, cu semnale de fum, îţi transmite un mesaj de viitor. E nebunul din şah care te anunţă că va face o altă victimă pe tabla noastră de joc.

    Îţi era dor de cele zece minute cu mine?  

Imagini fără imagini

  Pensula pictorului era gata, pregătită. Se uita la model, se străduia să nu dezbrace mai mult nudul care îl vedea... şi apo îşi umezi ideile. Ar fi avut ceva frumos de pictat, dacă ar fi avut şi ceva sentimente ataşate, dar ... sentimentele au fost oprite de mult. Era interzis să fumezi o ţigare ilegală. Era obositor să fi iar cu sufletul  împrăştiat în faţa cuiva care nu părea că are sentimente, sau că ştie ce este acela un sentiment. Era o insulă închisă, dar un nud perfect pe care putea să îl admine din afară, să îl picteze, să îl ofilească după cum avea el chef şi după cum îi dicta vopseaua imaginaţiei.

   O linie rotunjită, o părticică de suflet atârnată, o culoare hotărâtă indirect de nudul din faţă... încet încet lua naştere o operă de artă. Ar fi vrut să o trateze ca pe un copil, să o trateze ca pe o femeie... să o sărute cu buze moi şi protectoare pe frunte şi cu buze grele şi apoase peste tot trupul, peste toate locurile ei umede...

    Ochii ei îl chinuiau pentru că erau perfecţi, un cer şi o mare unite peste tot într-o pedeapsă greu de suportat. Nu reuşea să picteze cu ochii lui, şi vedea cum inima şi sufletul se căţărau pe el, pe mâna lui, pe culorile din pictura lui. Era aproape de a se trăda în faţa ei, era aproape de a mâzgăli ce şimţea într-un mod prea vulgar.

   Părul era de culoarea cameleonică a iubirii, azi negru cu noanţe albastre, mâine galben ca lanurile de grâu... şi acum roşiatic ca focul din ochii lui. Se simţea stors de apele care îi tulburau sufletul, dar picta în continuare, gelos pe mâna lui că reproduce tot atât de detaliat, încât să vadă şi alţii culoare ei şi a sufletului lui combinate.

   Pictura era perfectă, dar era foarte bine dacă ar fi reuşit să o ardă. Ea sigur nu va fi mulţumită. Sufletul lui nu era de ajuns, nici în combinaţie cu divinul ei trup. Sufletul lui era doar o linie pe un tablou mare, ân care ea ţinea evidenţa celor zdrobiţi. Poate tabloul ei final era mai frumos, mai nemuritor... Poate...  

Născut din moarte

Amar e cuvântul pe care îl caut, aşa cum am căutat fericirea şi aşa cum am căutat iubirea din carte. Acum m-am liniştit, preocupat de o veşnică problemă existenţială, împiedicat să gândesc cu inima. Am terminat cu legătura dintre vis si realitate, acum trebuie sa aleg, să le despart, să le lustruiesc pe amândouă şi să mă apropii de prietena mea Moartea.

  Ieri am primit dezamagiri, azi primesc dezamăgiri, mâine la fel. Credeam că undeva există o bandă comună între bărbaţi şi femei. Oare de unde vin visele de iubire? Cred că numai bărbaţii pot să facă asta. Femeile au cele mai frumoase poveşti reale de iubire, toate adâncite cu picioarele în pământ.

   Acum să las un pic valul să mă uşureze de greutatea gândurilor. Somul îmi cam lipseşte în ultimul timp. Dau vina pe primavara asta începută ciudat, dar cine ştie ce se ascunde în adâncul gândului meu. Aş vrea să scap, şi probabil o să scap de visele astea fără sens. Vise cu o poveste cursivă care mă chinuie toată noaptea, vise cu persoane din trecut, vise care prevestesc ceva ce nu pot înţelege. Când o să mă mai liniştesc oare? Nu mai am timp de nimic si desenez actele şi activităţile mele ca petele unui dalmaţian pe spatele timpului care trece prea repede.

   Drogul meu principal, şi nu mă mai satur de el, este visul. Acum visez fără voie noaptea, pentru că ziua nu mai am timp. Câteodată visele sunt ca un singur tablou care se repetă, ca un film pus pe pauză. Sunt cele mai obositoare nopţi posibile. „Oboseală” era un prieten bun, care mă făcea să pot să trec mai uşor prin viaţă. „Boem” zice lumea că sunt...

Denomia - Un zâmbet oferă visul realităţii

   Cum ar fi dacă alături de mine ar fi sufletul tău ? Dacă aş avea o iubită de vârsta unui copil, care să alerge prin cearşaf şi să mă umple de sudoare nebună? Pe partea nebună aş prefera să vină spre mine, să mă obosească mult şi dulce, cu cuvinte şi fără cuvinte, cu picioarele încolăcite de mine, cu buzele îmbrăţişate pe mine. Mai bine să fiu nebun să visez nemurirea alături de un copil care devine femeie cu chip de demon şi cu vise pline de nirvanic sentiment de fericire.

   Ochi negri, chip de înger, suflet de piatră cu miez moale şi pufos, dar greu de descoperit... aşa arată îngerul meu demonic cu chip efemer de vis.

    Am alergat un pic cu mintea blocată în visul de a o mângâia pe un sân şi pe un lob al urechii cu buzele, dar m-am oprit şi am savurat tot. Am alunecat în ea şi am privit jocul din ochii ei întunecaţi ca umbra nopţii. Fericirea venea din joc, din extaz, din idee şi din vis. Ar fi nebunatică pe deasupra cearşafului creţ de zbateri, sau ar aştepta ca un copil cuminte să fac eu, să mişc eu, să sărut eu, să ud eu? Poţi să nu atingi visul doar atunci când nu îl doreşti şi eu o doream, dar îmi era teamă de visul cu ea.

   Aş fi dorit să o văd cum ţine o ţigare în faţa mea, cu o duce la buze şi le poluează cu indiferenţă şi moarte... Cred că aş fi fost exaltat să o privesc emoţionată şi curajoasă în acelaşi timp, cu pete de roşeaţă şi fâstâceli minune în gesturi şi priviri.  Aş fi uitat pentru o clipă să mai mă gândesc la ce simt eu şi aş fi gândit... Dar ea gândeşte, pentru că pentru a ajunge pe uşa din stânca ei exterioară e greu, şi aş vrea să văd o picătură de fericire pe obrazul ei, într-o zi...

    Şi mâine aştept să o văd îngheţată în culori şi rame, nudă pe o pată din ecranul meu, cu o poză plină de sentiment interzis... doar fericită...