Am mai auzit o dată cu bate inima mea în gât. De unde să încep firul gândului. La cine mă gândesc acum când am terminat cu sentimentele? La timp, la oameni, la mine. A fost odată ca niciodată un om, bărbat în aparenţe şi copil în minte. Crescuse cu principii de om onest şi cu idei de perfecţiune în cap. Viaţa te învaţă altfel.
Morena Dei, o fată superbă, cu lacrimi în păr şi strălucirea stelelor în ochi. Era departe, dar mă ghida în jocul nostru inocent, mă făcea să visez şi să scriu. Am scris despre iubirea perfectă, am scris despre mine şi despre ea, am scris despre posibilitatea unui vis.
- De azi vrei să ne spunem „te iubesc!” în fiecare zi când vorbim?
- Da. Ar fi un experiment asupra noastră. Ar fi ceva inedit şi frumos.
I-am scris, pentru că era departe şi nu mă cunoscuse niciodată în persoană. A doua zi primesc o scrisoare frumoasă, parcă aş fi fost iubitul ei. Era ca un vis. Eu creeam femeia perfectă pe baza unor poze ale unei femei extraordinar de frumoasă. Eram un pictor în mintea mea, chiar dacă aveam tablouri cu ea. Sufletul meu dorea să dea naştere perfecţiunii. Citeam cu grijă tot ce îmi scria şi simţeam cum sufletul şi inima creşteau. Începusem să cred că această femeie chiar există. Ştiam că realitatea nu poate fi chiar aşa de perfectă, dar faptul că ea nu „călca” deloc strâmb în visul ăsta mă făcea să o doresc mai mult. Poate citise şi ea cărţi cu iubiri perfecte, poate îţi dorise şi ea o poveste perfectă de dragoste şi eu nu îi dădeam nici un motiv să nu îşi imagineze ceva perfect. A doua zi scrisoarea ei era perfectă, reală, ca o femeie îndrăgostită care lasă total garda jos. Dacă ar fi fost lângă mine ar fi fost deja în braţele mele şi ar fi împins adânc de tot limba ei lângă limba mea într-o imagine atât de plăcută pentru cei îndrăgostiţi. Alunecam uşor, ca într-o poveste reală de dragoste, şi mă ţineam cu unchiile de marginea prăpăstiei. Era departe, nu aveam cum să ajung acolo, nu aveam cum să o fac să mă iubească atât cât îmi doream eu, de la distanţă. Îmi încercam puterile, dar ştiam că într-o zi cu soare îşi va da seama că iubirea mea din stele nu o poate face să simtă o îmbrăţişare reală şi caldă. De câte ori îmi apărea gândul ăsta îl alungam cu disperare... poate în sfârşit o să găsesc acea femeie perfectă care mă poate iubi oricum şi oricât, să mă aştepte o viaţă pentru o clipă de fericire.
Pagină cu pagină, alunecau scrisorile. Era de o frumuseţe specială acest sentiment pe care îl încercam de fiecare dată când scriam ceva. Era un echilibru instabil si foarte sensibil în această relaţiea Visele fiecăruia se constuiau pe imaginaţia noastră proprie şi personală. Fiecare era în tragedia proprie ca un actor, dar trebuia să înlocuiască şi pe celălalt în replici şi comportament. Era delicios de frumos tot acest dans. Azi âmi povestea cu detalii şi amănunte tot ce făcuse ea acasă, în mijlocul căminului ei, alături de un nepoţel pe care nu îl puteam vedea cu ochiul minţii decât ca un mic înger. Au venit şi pozele cu el. Era un bebe blondin şi plin de iubire faţă de o mătuşă care aduna în ea şi în vis şi caracteristicile unei bune mămici.
- Eu îi fac toate plăcerile şi el mă iubeşte nemărginit. Ea era singură şi în lipsa unei imagini şi a unei iubiri masculine în viaţa ei, acum, în perioada asta, îşi descărca iubirea reală şi fizică pe acel nepoţel dulce. Eu îi împlineam iubirea din vis cu scrisorile mele... viaţa ei părea completă şi normală.
Ce anomalie ciudată păream noi. Un cuplu care se întâlnea doar în vis. Aveam locurile noastre în care ne întâlneam, locurile noastre în care făceam dragoste fără margini. Nu mă plictiseam să visez ce făceam noi doi, cum adunam mirosul pielii ei dulci cu buzele, cum făceam dragoste în duş, cum făceam dragoste într-o lună de miere virtuală, doar noi doi.
Îmi povestea din viaţa ei. A avut o relaţie dincolo de normalitate cu un alt personaj care iubea arta şi făcea fotografii spectaculoase. Îmi povestea că relaţia lor era imposibilă pentru că el era căsătorit... Pozele erau superbe şi se vedea fericirea în ochii ei frumoşi şi negri. Atunci simţeam gelozia pe trecutul ei. Îmi imaginam cum ei făceau dragoste şi o greaţă puternică mă lovea în stomac. Alungam gândurile şi îi scriam tot ce gândeam. Începusem de la a ne spune „te iubesc” în glumă, şi ajunsesem să fiu gelos pe trecutul ei. Ea era un pic amuzată de desfăşurarea „experimentului” nostru, dar în acelaşi timp şi ea aluneca mai adânc în iubire. Parcurgeam împreună drumul acela perfect făcut public de toate filmele romantice de la televizor.
Una din pozele care i se făcuse, nud, a câştigat premiul cel mare la un concurs foto. Lumina, frumuseţea ei, iubirea pe care o purta fotografului, toate aceste elemente erau surprinse într-o poză. O poză câştigătoare, idealul şi perfectul, faţă în faţă.
Timpul spunea ce vrea el să spună. Noi încercam să îl dojenim, să facem glume pe seama lui, să spunem că suntem nemuritori în iubirea asta de suflete de la distanţă, dar zilele treceau. Bătrânul şmecher zâmbea. Glumele noastre le mai auzise de multe ori, de prea multe ori ca să le mai privească îngrijorat că am putea să îl învingem.
Aveam numai „teste” pentru ea în minte, şi le trecea cu brio. Ceva nu era bine, era perfect totul şi ea vorbea tot mai mult cu mine. O adormeam la telefon cu poveşti de care nici unul din noi nu îşi mai aducea aminte. Nu pot să uit când stăteam în linişte şi ascultam cum respira adormită cu telefonul la ureche. Pentru o secundă m-am simţit jignit ... nu mă ascultă, o adorm, spun lucruri neinteresante... dar mi-am dat seama că şi eu eram aproape adormit... şi îmi imaginam că am făcut dragoste cu ea până am adormit-o şi apoi am început să zâmbesc. Ce ar trebui să fac acum... să închid telefonul supărat şi să o sun iar să se trezească sau să încep să cânt un cântec de leagăn? Toate aceste gânduri doar în câteva secunde. Au mai trecut alte douăzeci de secunde şi apoi am deranjat liniştea fără să vreau, cu un mic zgomot. A tresărit. O trezisem din somn. Ar fi fost atât de dulce să fiu acolo lângă ea şi fizic, să o ţin în braţe şi să o sărut pe frunte. Am auzit-o zâmbind şi a realizat ce se întâmplase. Am râs amândoi şi nu ne venea să credem că am stat atât de mult de vorbă.
A doua zi vorbeam despre ce se întâmplase ca şi cum ar fi fost prima noapte de dragoste. Nu mă puteam abţine din zâmbet, ca atunci când faci dragoste toată noaptea şi a doua zi retrăieşti fiecare clipă de zeci de ori pe minut. Era ceva atât de amuzant şi plăcut şi nu puteam înţelege de ce.
Mă simţeam prizonier al unor sentimente fără început şi fără sfârşit. Eram oare amândoi doar îndrăgostiţi de sentimentul de iubire, indiferent cu cine s-ar fi manifestat? Din când în când, ea încerca să mă aducă cu picioarele pe pământ, deşi nu era nevoie. Începusem să simt gelozie pe ieşirile ei normale, pe tot şi toţi cei care aveau privilegiul de a o vedea, de a o ţine în braţe, de a vorbi cu ea faţă în faţă. Ea realiza că eu pierd legătura cu realitatea, şi eu încercam să o conving că nu pierdusem deloc legătura, doar că aveam o prea mare plăcere în a trăi in visul nostru de iubire.
-Să ştii că o să ies în oraş şi o să îmi găsesc un iubit care să fie aici lângă mine, să îl ating, să pot să îl ţin în braţe. Oricât de mult te-aş iubi şi oricât de frumos ar fi visul, timpul trece şi nu pot să trăiesc aşa.
Ascultam cu durere ce spunea la telefon. Ştiam că are dreptate, ştiam că nu pot face nimic, ştiam că balanţa realităţii spunea că relaţia avea nevoie de prea multe noduri de noroc pentru a avea un succes total şi fără riscuri. Stiam că iubirea înseamnă risc şi pierdere, dar gândurile erau prea multe şi îndoielile în perfecţiune prea mari, prin prisma relaţiilor trecute şi imperfecte. Acum mă adânceam în amăreală şi îmi dădeam seama că şi ea are dreptate, dar ... şi eu am dreptate. Prea mult îmi doream perfecţiunea din iubire, dar ea nu există... sau poate e relativă la o clipă, la un moment... apoi dispare.
Eram cu gustul amar în gură şi cu picioarele pe pământ. Nu a înţeles jocul din punctul meu de vedere, nu a vrut să continue să mă mintă.
- Când ne v-om întâlni prima dată, ce vei face? Care va fi primul cuvânt care îl vei spune? Aveam timp să pregătim în detaliu şi momentele istorice ale relaţiei noastre imaginare.
- Niciunul. Primul cuvânt pe care îl v-oi spune va fi un sărut pe buzele tale. V-oi fi ca un mut, deci să nu te sperii. Care ar mai fi fost surpriza... acum ştia.
O simţeam tot mai puternică, tot mai plină de încredere, tot mai fericită. Încet, încet îşi permitea „luxul” de a mă „concedia” din convorbirile noastre lungi şi dese. Simţeam că depăşise momentul de iubire cu mine. Atinsese vârful mersului normall şi acum cobora... probabil întâlnise pe cineva, găsise pe cineva să iubească în lumea reală. Eram în punctul de a pleca, de a lăsa totul în urmă şi de a mă duce la ea, atât de departe. Mă topeam cu gândurile la ea, priveam în gol, blocam ochii să nu mai privească altceva decât amintirea pozelor din minte şi a convorbirilor cu ea. Trebuia să iau o decizie, trebuia să mă urc în maşină şi să plec spre ea. Ce mă ţinea oare?
Am pregătit totul, am luat inima în bagaj, sufletul în geantă, trupul l-am aruncat în maşină, şi am pornit hotărât să risc ceva, nu ştiu ce. Îmi făceam scenarii cum va fi tot, cum va reacţiona, cum o să mă simt. Eram cu bătăile inimii la maxim şi încercam să mă calmez pentru că drumul abia acum începea.
Prima imagine, primul sentiment, prima atingere dulce a tenului ei, a tatuajului ei cu mistice semnificaţii. De fiecare dată aproape că simţeam felul în care se simte textura pielii ei, parfumul ei ca un aer proaspăt de primăvară.
