O fericire mai puţin de înţeles mă făcea să mă întreb dacă am uitat cum este în cădere. Am vorbit la telefon şi simţeam cum fercirea ei şi râsul ei mi s-a transmis. Ea era un înger care îmi dădea tot timpul sfaturi bune şi o stare de spirit incredibilă. Poate că deviasem din lumea reală în lumea imaginaţiei, iar. Ea e sigură pe frumuseţea ei, dar ar fugii de prostia asta de sentimente inutile. Firul inexistent al curiozităţii ne ţine în viaţă fantezia logică a unei iubiri perfecte. Realitatea îşi spune cuvântul şi timpul trece... şi trece... şi dorinţele reale se usucă uşor ca nişte prune zbârcite... Vor avea mai târziu un alt gust, o altă aromă mai dulce.
Ne v-om întâlni la o vârstă mare, la o vârstă la care o să fim liniştiţi, la o vârstă la care ne urâm pentru că o să credem că totul ar fi fost foarte frumos „dacă”. Am atât de multe promisiuni de ţinut pentru tine încât nu mai ştiu dacă o să le pot duce la bun sfârşit.
Ea nu mai doreşte să fie în mine, se zbate, mă agasează cu valuri de logică şi cu palme de realitate... Eu zâmbesc sincer, liniştit, calm, fără pic de durere... sunt în cătutarea imaginii mari asupra lumii şi Ea este deja mult prea stabilă în visul şi sufletul meu ca să mai vreau să mai schimb ceva. Are dreptate, nimic din ce spune nu este deplasat sau ciudat... dar în mine e acelaşi lucru ca şi acum câteva luni, ca şi acum câţiva ani... Ea nu poate să creadă asta. Nici eu... Dar zâmbetul meu la cuvintele ei mă face să mă întreb iar întrebări fără rost... Oare sunt de nemişcat? Oare ...?
Încerc să îmi desenez un drum pe care să merg. Până acum toate drumurile aveau o finalitate, un scop real. Acum am numai distanţe spre infinit şi direcţii foarte mari. Ceva poate fi în neregulă cu mine, dar sunt sigur că voi reuşi.
A încheiat discuţia prin a accepta, fară să creadă, că mă iubeşte. Eu ştiam asta, sau mai degrabă vroiam să cred asta mai mult decât ar fi fost posibil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu