O zi cu loc de gândit...

Şi cum să stai să nu gândeşti? Ieri eram uimit că oamenii citesc ce scriu eu... si dau mai departe ca exemplu... poate ar trebui să fac public mai des gandul meu scris...şi aşa încep...cu un început la care lucrez...un început de carte... Cu timpul poate voi, cei care citiţi mă puteţi îndruma spre o direcţie plăcută, cugetată, necomercială...SAU...să mă ajutaţi în nemurirea mea...
Titlul: ROŞUL
Deci prima parte:

"

“La mine priveşti tu?” Mă uitam la mine cu ochiul minţii şi ămi dădeam seama că probabil arătam comic şi cu privirea încrucişată de uimire de ea nu îşi mai lua ochii de la mine. Făcea paşi mărunţi şi se uita la mine ca la un spectacol uimitor. „Trebuie să fiu foarte amuzant pentru ea, cu admiraţia din privire, cu felul meu necredincios de a o privi.” Ochii ei erau implantaţi în ochii mei şi ochii mei o explorau cu mii de picoruşe de miriapod. Nu aveam ce atinge pentru că doar era îmbracată perfect pentru mine, fără părţi din trup care să mă cheme obscen la o poză de trupuri dezbrăcate cu noi. Dar asta era mai puţin important... ea mă privea, eu o priveam de la distanţă. Gândul real îşi punea amprenta, să mă întrebam la şanse, la situaţie, dar dacă...”Dacă reţin numărul maşinii poate mă ajută cu ceva, poate o să o mai văd pe stradă vreodată, şi o să îi caut iar privirea, măcar.”

-         Ai mai scris ceva?

-         Nu. Aştept inspiraţia să vină la mine, să îşi croiască cale prin mintea mea, să... Doar ştii că glumeam.

-         Cauţi o nouă poveste de dragoste? În prima parte a acestei afirmaţii mă întrebam dacă are sau nu dreptate... dar am privit mai adânc şi mi-am dat seama că nu era aşa. Doar că nu mai vedeam „imaginea mare” de ceva timp şi nu mai avusesem timp să mai scriu... Dar am lăsat-o să creadă ce vrea.

    În mintea mea începuse procesul de a genera o poveste cu final fericit sau nefericit. Era povestea roşie a hainei pe care o îmbrăca o persoană infinit de distantă, pe care nu o vedeam bine din cauza ochilor orbiţi de soare şi oboseală.

    Azi am alt gând, şi tu stai călare pe el. Căutam cu disperare o poveste, dar ea era chiar sub ochii mei. O lume ascunsă pe care numai eu o ştiam. Mă gândeam la sărutul unei chinezoaice cu beţe înfipte în păr negru şi lucios. Cum ar fi fost oare?  Poate dacă ar avea buzele mici si roz, cu o limbuţă dulce pe care să o pot ţine mult între buzele mele...

    Cum ar fi trebuit să fie? Scundă ca să pot să o simt ca o teacă a sabiei mele, să pot să o car ca pe o haină, să pot să o duc oriunde cu mine. Dar oare asta e visul cel mare? De aici începe frumuseţea... ochii ei negri şi mici, care stau pe cerul chipului ei ca doi luceferi dintr-un negativ de poză.

      Ştiai că ... eu nu mă uit în ochii tăi, ci în sufletul tău... Eu nu mă pot gândi când te privesc, doar simt că înnot într-o mare de uitare, vesel şi fericit, blocat, îngheţat în timp.

-         Şi care ar fi legătura cu femeia îmbrăcată în roşu?

    Hm... care ar putea fi legatura... Timpul ăsta e ciudat, aleargă cu viteze diferite în mintea mea şi în realitate. Nici nu mi-am dat seama că am spus ceva cu voce tare din ce gândeam...

"