Somn uşor

Picătura de ploaie deschide,

Ochi fără vise, suflet pierdut.

Pe malul cu gânduri, alunec, desculţ

Şi mâine, cu schiuri, de lemne şi munţi.

Mă pierd printre vârfuri de zbor şi năluci.

Ai alb în privire, fără soare şi nopţi,

Palida noapte mă face un mut.

În labirintul acesta sunt poarta şi visul,

Pe care albul din privire mă vrea la ieşire.

Gust din gând cu unt de plăcere,

Şi dor fără margini culeg peste tine.

Ai aer în suflet, respirându-mă bine,

Mai des, mai adânc, cu totul trăgând,

Oxigenul din mine.

Braţele lungi, ca sfori împletite,

Te ţin prizonieră pe pieptul din mine.

Am gândul pe buzele tale, flori palide, noaptea,

Şi somn printre gânduri, vreau doar cu tine.

Cărămizi doborâte

Şi tu simţi tristeţea? Şi tu eşti în marea de oameni care se zbat în zmoală, ca într-un cazan, să fie primii, să supravieţuiască încă o zi, să scoată capul din nămol, să privească lumina.
 Şi tu ai gânduri cum că totul pare atât de inutil, că toţi suntem doar umbre şi praf, că nu are rost să încetinim timpul cu nervii noştri încordaţi în interiorul propriei noastre lumi?
  Dacă eşti conştient tot timpul de realitatea clipei, cu lipsă de dorinţă de a te distra, cu cerul mai mult gri decât albastru, atunci îţi trebuie o pastilă de adrenalină.
    Dar care ar fi rostul? Mai bine doborâm cărămizile din zidul ăsta.

Citind Invers

Spre interior.
Alunec pe gheaţa pustie,
Şi raze din soare nu mai am.
Azi cerul e gri şi plin de zăpadă,
Pe care le priveam ore în şir.
Şi cerul avea culori vii,
Pe placul tuturor am fost odată,
Nu am mai ajuns acolo.
Scufundat în amar şi râsetele timpului,
Mă plimbam străpuns de neplăcerea idealului,
Departe pe plaja creştină de flori.

Simt

  Când mă plimbam fără să văd culorile din frunze eram om. Acum văd culoarea din ochii tăi dar verdele din frunze nu mai e la fel. Pe plaja de cuvinte mă înţep în talpă de cuvinte simple care ar trebui să nu mă taie atât de adânc. Sub copacii plini de fructele viselor trecute se odihneşte acum un om mult mai calm, mai calculat, mai sec în cuvinte, şi ... mai am atât de trăit.
   Am observat de ceva timp cuşca pe care am închis-o cu mâna mea, şi aştept o mână care să mă hrănească, să îmi hrănească visele cu alcool şi bucurie. Şi eu nu beau alcool...

Publicum

O odaie plină de piele şi scârţâit mă desenează în amăreala mea. Din ce în ce mai greu descriu ce este în jurul meu, din ce în ce mai greu îmi vine să cred că mă aflu pe lumea asta şi mă întreb cine se face vinovat de felul în care văd lumea. Nimeni nu poate să se identifice în totalitate cu ceea ce văd eu în mediul nostru. Lumea noastră este distrusă cu totul, este opusul a ceea ce învăţăm copii noştri să fie. Când sunt mici îi înveţi să fie idealişti, curaţi şi puri în gândire... ca apoi, la intrarea în viaţă, să o ia de la capăt cu învăţatul, să înveţe să facă totul invers şi să sufere pentru asta.
  Când este viaţa frumoasă şi liniştită? Când ai bani şi ai familia lângă? Când ai iubire? Când ai ce ai visat?
  Oare ce am visat eu?
  

Bătălie

 Stau şi privesc timpul cum trece. Acum mai încet, apoi un pic mai repede, şi iar încet. Îmi este teamă de mine, de timpul petrecut cu mine. Am căutat iubirea în toate cotloanele din mine şi nu am găsit decât semne prin care să mă conving. Nimic mai mult. Timpul este ca imaginea pe care o vezi pe geamul unui tren, plină de ceaţă şi culori întinate. Mă căutam pe mine, fericit şi plin de speranţă. M-am găsit în colţul unei camere întunecate, plină de mirosuri şi cu pereţii negrii şi slinoşi. Eram pe jos, încercând să mă joc cu pământul de pe jos, să îl ridic în văzduh şi să îi dau forma viselor mele vechi şi perfecte. Am vrut să plec din camera asta, dar era camera viselor mele. Eu eram unul din vise, dar visul meu era să mă ridic din conştientul somn în care mă păstrez uşor conservat. Vreau să simt acceleraţia viselor multe şi regretate, neapucate de picior în zborul de lângă un vis mai mare. Visul vieţii mele este cel mai mare vis pe care îl pot trăi, cu importanţa cea mai mare, cu gravitatea cea mai mare, cu tenta de coşmar sau de vis frumos pe care doresc eu să îl am. Îmi este teamă de mine, de pasul pe care îl fac îl fiecare zi în întunericul vieţii, cu visul asta pe care îl modelez eu, cu mintea mea, cu faptele mele, unele controlate, altele imposibil de controlat.
   Nu ştiu câţi dintre voi mai trăiţi în lumea mea, dar eu sigur trăiesc în lumea voastră.

Vise din tine

Vise din tine, trecute de departe, vreau să le simt în ochiul de lumină din suflet.

Mă faci să lunec departe, degeaba, pe o planetă fără moarte.

Iubit şi iubită, mă faci să cred că viaţa e un caracter, şi mă pierd.

Ai lacrimi, să desenezi viaţa prin trăiri, şi zâmbete pentru fericiri.

Ascunde-mă, repede, în focul lumânării din zid, eu plec.

Nimeni, nisip şi nor de aer, fără răbdare de mesaj, fără culoare, mă aşez.

Mai visez o dată la trecut, la frumoasa mea noapte de lux în Paradis.

Sunt lungul minut de sărut, cu transpiraţie, hormoni şi pleoape închise.

Despic luna cu o dorinţă, crestată la vârful unei săgeţi făcută din vis.

Decalţ papucul legat de iubire, pândind visul împlinit cu ciob de regrete.

Sufoc chipul fecioarei din tine cu perna unei lacrimi căzută şi înecată în lac.

Ai frig în aerul pe care îl articulezi în cuvânt şi ochii tăi sunt raze de zăpadă.

Prind fără să înţeleg, fluturi îngheţaţi din tine, cu grijă, cu teamă, să îi păstrez în vară.

Nu mai întreb frigul de ce te-a adus aici, doar încălzesc camera cu soarele din mine.

S-a rupt inima desenată pe podea cu creta, sângele din ea a îngheţat lacrima din mine moartă.