Încercarea

   Ploua. Lacrimile ei aduceau marea şi furtuna în lumea lui. Cădea şi era amestecat cu valurile ei de lacrimi. Se scurgeau secundele lucioase şi  îl ameninţau cu scâţâitul lor peste lumină. Privea prin lumina de afară silueta încovoiată de supărare a ei. Răcoarea şi răceala începea pe loc să dispară. Gheaţa din jurul lui, clădită pe mândrie şi logică neraţională, se topi, rapid, furios, aducând frustrare. 

„Priveşte, Ea plânge! Ea, cea mai frumoasă fiinţă de pe Pământ, o adevărată întruchipare a idealului, o prinţesă a pământenilor aceştia care nu merită nici măcar să atingă chipul ei cu privirea, este închisă acum, cu tristeţe provocată de mine şi de cearta asta pe motive stupide.”

    Ar fi vrut să încerce să şteargă totul, să facă totul cum era înainte, să liniştească valurile de lacrimi care îi brăzdau chipul. Uitase tot, uitase ce o facuse pe ea să plângă, uitase de ce se răstise la ea... uitase.  Îşi aducea  aminte cum observase firişoarele albăstrui care pulsau pe tâmplele ei, cum îi trecuse prin minte că poate are sânge albastru de regi şi cum privea soarele care parcă îi trecea prin albeaţa pielii spre interiorul ei.

     Căzu în genunchi de durere, merse spre ea ca şi cum ar fi mers spre o minune. Furtuna se întrerupse. Ea îl privea uimită. Aşa ceva nu se mai întâmplase. Mândria lui îl şocase de fiecare dată şi avea impresia că nu va face niciodată un astfel de lucru.

     Şi-a pus capul în poala ei, cu propria lui furtuna din ochi, cu şir de cuvinte legate frumos în lanţ de diamante, cu „scuze” şi „iartă-mă” împletite unul lângă altul. Încerca să îi sufoce tristeţea cu săruturi pe genunchi. Îşi dorea să fie iertat,  şi ea să vadă cum în ochii lui trăieşte iubirea, cum nimic şi nimeni nu o poate iubi aşa.

     Secundele pline de el în genunchi îi umpleau  ei sufletul cu putere şi fericire. Ştia că îl va ierta, dar ar fi dorit să îl mai ţină un pic în suspans, să vadă cât de rău îi pare.

      Îi acoperi capul cu firele lungi de păr, ca o cascadă de smoală. Îl sărută pe cap, şi îşi lăsă o lacrimă să îi spele păcatul prelingându-se pe părul lui. Era fericită acum. Urma împăcarea plăcută cu ore  de dragoste şi mângâieri de fericire.  Îi încercase semtimentele. Acum ştia că o iubea.

    

  

Imaginea din parc

    Parcul era plin de lumină şi zgomot. Aleile şerpuiau printre copaci şi culori de copii alunecau zgomotos cu fericire în toate direcţiile. Oameni se plimbau, ţinându-se de mână, printre copii. O apă limpede arunca steluţe în privirile celor aşezaţi pe bănci. Liniştea soarelui cald nu ajunsese să fie controlată şi ascultată de nimeni încă. Venise primăvara şi toţi începuseră să degaje energie şi fericire.

    Dacă păşeai liniştit pe alei, nu putea să observi decât poveşti şi ţipete, dar ţipele copiilor pline de bucurie acopereau poveştile. Am încercat să fiu mai atent, să observ, să ascult tăcerea.

    Un băiat adoleşcent stătea cu un trandafir roşu în mână, cu pasiune şi tensiune înghesuită în simbolul lui. Privea în depărtare luciul lacului şi îi spunea ceva fetei de lângă. Cuvintele erau presărate în faţa ei, cu mici broderii, dar neclare.

    Lângă el, o dulce fată, plină de voiciune şi cu un zâmbet coplet, care mai degrabă s-ar fi jucat şi ar mai fi trăit copilăria decât să fie trezită de sentimentul iubirii pe care adoleşcentul îl presăra încet peste inima ei. Încerca să fie serioasă, să înţeleagă ce vrea de la ea băiatul. Nu înţelegea ce înseamnă chiar tot ce spune, dar simţea ceva pentru el şi nu vroia să nu îl facă să sufere. Din clipă în clipă, pe chipul ei alb se deschidea câte un zâmbet care parcă lupta să învingă, să fie tot timpul acolo, aşa cum este ea de obicei, aşa cum simte ea lumea.

   „Şi ce dacă, trebuie să înţelegi că eu te aştept, că eu vreau să întemeiem o familie şi să te pot iubi o viaţă de acum încolo. Nu văd viitorul decât aşa şi aş face orice să se îndeplinească. Înţelege că te iubesc!”

    Copila încerca să îi explice, cu mintea mai matură şi mai realistă decât ai fi putut să crezi că poate exista într-un astfel de trup. Erai cucerit imediatde ea, ca de o vrajă divină, de ochii ei negri şi plini de întunecimea misterului în care ţi-ai dori să te pierzi cu vise cu tot. Chipul ei zâmbea cu totul, zâmbea necondiţionat, cu colţul buzelor, cu ochii, cu sufletul. Pentru toţi ceilalţi era o păpuşă, o prezenţă foarte plăcută, o imagine a perfecţiunii de care doar băieţii curajoşi sau fără suflet puteau să se apropie. Cei care simţeau ceva pentru ea, picau în reverie, în blestem şi suferinţă în lipsa ei.

     Era o mică distanţă între ei. Copila se străduia să desprindă iubitul ei din ghearele confesiunilor iubirii lui. Lăsa să se înţeleagă, fără cuvinte, că şi ea simte la fel, dar îşi dorea să îl antreneze şi pe el în vârtejul de bucurie pe care îl simţea în acea clipă. „Iubirea nu e tristeţe, iubeşte-mă acum! Nu te mai gândii la viitor. Avem destul timp.”

   Am mers mai departe, cu ochii înţepaţi de steluţele născute din iubirea soarelui şi apei.

Odată, mi-ai spus

Odată, mi-ai spus că am ochii plini de primăvară,
Că am foc sub sprâncene,
Că am apă şi stele,
Pe cerul negru de timpurie vară.

Într-un vis care pare atât de îndepărtat,
Odată, mi-ai spus...
Că ochii tăi se pierd în pădurea ochilor mei,
Cu liane şi păsări viu colorate,
Legate la ochi...cu folii mate.

Odată, mi-ai spus două cuvinte dragi,
Stoarse din tine, pline de ploaie,
Rare ca o eclipsă şi firave ca o  şoaptă.
Odată mi-ai spus, că... iubeai.

Odată mi-ai spus...

Cuvinte de păianjen

   Am pânza pe care o desenam cu cuvinte. Am poze cu fericire înghesuită între dinţi. Sunt încărcat în aşteptare cu nebunie şi durere simplă. Sunt totul şi nimic, cu o explicaţie simplă pictată în colţul gurii tale. Am dorit să te am în clipă, să te adun în mine aşa cum erai odată.
   Ştiu tot, aşezat pe burtă, ascultând pământul să îmi spună ceva nou, dar tot ce auzeam deja ştiam. Concluzii logice şi filozofice, toate ştiute într-un cerc obsedant. Mă sufoc dintr-un gând, orice gând. Mă seacă de mine orice încercare, orice direcţie, orice înterbare. Sper să ajung acolo într-un final. Sunt un înotător prin viaţă, şi nici măcar nu ştiu să înot. Toată apa asta murdară, plină de naştere, iubire şi moarte mă împinge în jos, cu un suflet plin de plumb, cu un gând plin de noi întrebări care încep cu "de ce?". Nu are rost să mă întreb dacă sunt singurul care înoată în direcţia asta. Vă văd, cadavre pline de frumuseţe cu sau  fără inteligenţă, cu sufletul dornic să se elibereze, cu trupul atârnat de voi, ca nişte greutăţi care vă trag în jos.
Am aripi, albe, şi zbor, plin de speranţa nimicului din cerul albastru.
Am aripi şi văd mâlul de sub mine, împletit în valuri sub picioarele mele.
Mă mişc cu un sigur vis, şi mă usuc de apa curată. Nu înţelegi. Sunt un burete care absoarbe lumea şi o stoarce de vise. Sunt răul şi binele pe care nimeni nu are cuvinte să îl spună. Nu pot să nu mă oglindesc în tine, nu pot să nu te mângîi în tine. Visezi la suflet şi la existenţa lui, dar povestea ta e scrisă cu piatra pe zid, adânc, vizibil, plin de culoare.
   Am nevoie de cuvinte, să mă apere de tot, să mă elibereze de mine, să te lege pe tine.
   Am nevoie de pânza pe care o ţes, de seva din tine. Sunt lacrimi fără durere, sculptate în ochi, şlefuite din piatra din mine. Degeaba le vezi, degeaba le simţi la atingerea ta fină. Sunt eu acum, şi ele sunt parte din mine, ca şi cearcănele veşnice de oboseală neînţeleasă şi fără sens.
   Dacă te-am prins în pânza cuvintelor mele, şopteşte-mi adevărul la ureche, înainte de a te devora.

Eu lângă

-De ce stai lângă mine? Privirea ta îmi spune că ai facut un pas în altă direcţie, că ai crescut de lângă mine şi că acum priveşti altfel totul. Te-ai maturizat?

Tăcere. Privirea ta desenează un ultim semn de exclamare. Te laşi pe spate si îţi aduci barba în piept. Eşti tare bronzată în lumina asta. Ochii tăi sunt aceia, dulci, care întotdeauna m-au purtat spre visul unei iubiri de vară, cu pasiune, indiferenţă faţă de ceilalţi, şi cu logica inexistentă. Nimic nu se poate întâmpla rău din asta, îmi spune gândul. Mă apropii de buzele tale îndreptate în direcţia în care ţi se îndrepta şi gândul... departe. Te sărut, buzele moi, un pic uscate de răcoare, şi un prin surprinse de faptul acesta. Ai deschis ochii larg, ai privit spre mine şi ai zâmbit.

-De ce ai făcut asta?

-Era ceva ce speram să fac de când eram singurul tău vis de iubire. Acum sunt doar o explicaţie reală a unui trecut frumos pentru mine. Erai ultima cetate în care îmi ascunsesem visele de iubire. Îţi dau sărutul ăsta aşa copilăresc, singurul, pentru a ţine tu cheia viselor la tine. E bine să o ţii tu. E bine să mi-o înapoiezi atunci când mă vei visa noaptea, când sufletul tău mă va visa iar.

-Răspunsul meu îl ştii deja, ştiu că îl poţi citii în mine, în mintea mea.

-Răspunsul tău îl simt prin visele pe care mi le ascunzi, prin diplomaticul tău răspuns fără cuvinte. Dar acum nu mai cotează, încă mă mai hrănesc cu dulceaţa buzelor tale şi îmi va fi de ajuns pentru totdeauna. Ştiu că mă mulţumesc cu foarte puţin... dar acel puţin este esenţa a tot ce trăim, clipa care rămâne în memorie, clipa care te face să îţi pară rău că vei muri vreodată.

-Eşti atât de copil. Eu sunt deja în altă lume, car alte gânduri pe umeri, am altă fericire în altă realitate. Nu mă faci decât să visez pentru o clipă, să mă întreb "dacă" doar pentru o secundă, şi poate un "de ce" câteodată. Alung gândurile, pentru că m-am maturizat în visul de iubire.

-Ştiu toate astea, dar nu ştiu de ce, atunci când mă uit în sufletul tău încă mai văd ceva foarte special, acel loc al meu, ca lumina unei lumânări în întuneric, şi ştiu ca acea lumânare poate declanşa întotdeauna un incendiu de proporţii. Poate mă înşel... sau poate nu. Tu ştii adevărul.

-Ţi-am spus că gândeşti prea mult, că îţi faci prea multe probleme... Totul a atât de simplu.

-Ştiu. Gândul meu pentru tine e foarte simplu şi cuprinde un sentiment pe cale de dispariţie din mine. Sunt sigur că poţi duce tu mai departe tot. Sunt sigur că dacă îngrop fericirea în vise cu tine, nu vei regreta şi vei visa.

Tăcere ca la început.

Acceaşi privire dulce, acelaşi portal spre iubire, aceeaşi distanţă cu poduri de gânduri fără cuvinte.

Sărbatoare

Ce sărbătoare ai în tine? Ce fericire ai în tine?
E un sentiment... A avea parte de un cadou... o aşteptare... o bucurie.
E un sentiment, doar un sentiment. O bucurie egoistă de a da şi de a primi.
Cu un calm nebun, mă bucură viaţa, cum se zbate să mă facă un pic conştient de mine. Se zbate şi încearcă să mă trezească fără nici un pic de spor.
Cu cine eşti? Cu cine sunt? Mă întreabă cele două voci din mine, obosite, extenuate, cu privirea plină de ceaţă.
Ai fost acolo?
Da.
Ai văzut minunea?
Ai văzut cum toţi dansau? Toţi aveau aceeaşi frică de necunoscut. Acceaşi teamă de moarte sau de rău.
Ţie îţi este frică de cineva? De moarte?
Da, dar fac un scop din a nu îmi mai fi frică de nimic. Imaginează-te robot!
Lacrimi, te mişcă?
Lacrimile sunt poezie! Lacrimile sunt esenţa sentimentului şi exprimarea lui, aşa cum îmi exprim si eu sentimentele în poezie.
Mă aplec în faţa lacrimilor, ca în faţa unor cristale totemice, creatoare de religie.
A cui religie?
Religia celui care le naşte!
Şi mâine despre ce vorbim?
Despre tine...

Fără

Fără tot, lipsit de margini, lipsit de gând şi intrigi. Aşa arată o zi, cu calm şi spirit de comun în inimă.
Mă amuză ceilalţi, disperaţi şi enervaţi când apele mele sunt calme. Eu pierd, ştiu. O viaţă fără urcuşuri şi fără coborâşuri nu se numeşte viaţă.
De ce gânduri, când totul ţi se dă gratuit fără efort şi totul îţi este atât de frumos pictat, desenat de alţi graficieni a căror treabă e să facă asta. Treaba mea este să fiu o rotiţă între alte rotiţe. Treaba ta care este?
O întrebare fără rost. Ne afundăm în specializare, cu ochii cârpiţi de nesomn, cu dorinţa de a face ceva ieşit din comun, dar care nu are voie să depăşească legea, nu are voie să treacă peste limitele impuse de toţi ceilalţi. Ce dilemă dificilă... Să spun că există diferite ieşiri din lumea asta... dar toate sunt tabu.
Şi de asta sunt ieşiri, pentru că sunt tabu. Câte ieşiri normale există din lumea asta.  Nimeni nu ţi le arată. Nimeni nu ţi le spune. E un mic culoar al celor fericiţi.