Elpis

   Personajul cel mai ciudat din mine a plecat. Acum am rămas călare pe clipa de acum. Am învăţat lecţia, dar a fost cam lungă ora de predare.

    Pe malul celălalt am lăsat visele. Pe barca asta sunt doar eu şi secunda numită „acum”. Nu ştiu cum mă voi descurca fără vise, fără să pot să îmi imaginez cum totul se materializează plăcut în ceva şi mai plăcut. Am reuşit atâtea vise să le transform în realitate încât lumea mea a devenit un vis şi realitatea a rămas un râu la care mă uitam cu indiferenţă. Am visat că voi fi fericit lângă chipul tău atât de frumos, am visat că pot avea acel inimaginabil perfect, prins în mrejele dulcilor tăi ochi. Realizez cu greu unde am greşit. Visele alunecă uşor spre nebunie, spre zbatere pentru un scop aparent pueril. Am dorit să am imposibilul. Imposibilul este un cuvânt de care mă leg când nu pot sau nu mai vreau să ating ceva, să îndeplinesc un scop. Mă confrunt cu o dilemă supremă. Vreau să renunţ la tine, nu te mai vreau, dar în fiecare dimineaţă îmi pun o dorinţă unică, şi anume aceea de a îmi realiza visele cu tine, toate visele cu tine. E un paradox prins de un vârtej de iubire adevărată. Un dans de iubire şi ură plin de farmecul vieţii.

    Azi urăsc că te iubesc şi mâine iubesc tot ce urăsc la tine. Dileme fără rost încâlcite într-un creier dornic de alcool şi uitare. Aprinde şi pentru mine o ţigare să mă ajungi din urmă şi priveşte ca toţi ceilalţi trupul meu de acum ca o mulţime de kilograme de carne care urmează să putrezească sub viermi de iubire.

     Speranţa, ultimul blestem, va desena câte un tablou pentru mine de partea cealaltă a apei numită realitate. Speranţa îmi va lăsa o portiţă de visare spre tot ce am visat cu tine, iubita mea.