Apa ei, limpede

   Singură, cu mine, în gânduri, mă zbat să îmi găsesc liniştea, ca valurile din faţa mea. Gândurile vin şi pleacă, nivelează nisipul moale, mă fac să simt liniştea în ameţeala vântului, mă fac să îmi doresc să fiu liberă şi doar cu mine, departe de realitate şi împreună cu udeala asta din jurul meu. Apa limpede îmi acoperă picioarele până la gleznă, aducând o înţepătură rece de realitate şi îngropându-mă cu picioarele centimetru cu centimetru în visul din nisip, până la gleznele mele visate de un bărbat care mă adoră, sărutate de nisip, dar care tânjesc după atingerea lui.  

   Am ochelarii de soare pe ochi, şi lumea mea e după un paravan de siguranţă instabilă, mă face să vreau să scap, să vreau să alerg în mare. Mă întorc spre plajă, singură păream că sunt, dar te văd pe tine, ochii tăi din aer, privindu-mă. Simt fiorii unui vis. Mă îndrept spre ochii tăi şi ăi acopăr cu ochelatii tăi de soare pentru a mă admira, pentru a vedea ce vezi tu. Mă văd, cu părul blond sau brunet, cu vântul răsfăţându-mă, ca atingerea mâinilor tale în mijlocul nopţii de dragoste. Ochelarii tăi sunt oglinda mea, o clipă, dar îmi este dor de ochii tăi, de clipa când mă priveai adânc în timpul nopţii, atunci când mă pierdeam în ei ca într-o oază de fericire. Acum sunt privită şi privesc în tine. Simt razele de aburi din ochii tăi, de parcă au culoare verde, se strecoară în ochii mei, în trupul meu, făcându-mă să tremur, să zbor, să mă ridic. Simt iubirea ta in fiorii vântului, în atingerea nisipului, în culoarea mării.

   Te ştiu acolo, de ştiu că mă priveşti, şi totuşi sunt singură cu plăcerile mele şi cu dorinţele mele. Tremur la gândul şi la dorinţa că eşti acolo. Îmi las ochelarii pe şezlong, scutul meu tansparent. Mă întorc cu faţa spre mare. Simt privirea ta cum mă învăluie şi mă mângâie pe spate, pe formele mele care le unduiesc şi le arcuiesc mai mult într-o poziţie de felină erotică. Valul de gânduri mă face să îmi doresc marea peste mine, prin mine, să fac dragoste cu ea, ca şi cum ai fi tu. Îmi las sutienul jos, eliberându-mă de primul tabu, singură cu marea care mă privea curioasă. Nurii mei au devenit pietre pregătite pentru valurile mării, pregătite pentru atingerea ta, pregătite pentru a fi transformate în nisipuri în care doi îndrăgostiţi desenează o inimă efemeră. Am făcut un pas spre apă, acea apă limpede şi transparentă. Apusul de soare îmi înroşea privirea cu dorinţă. Am alergat spre îmbrăţişarea mării, spre braţele ei, spre braţele tale. Apa era caldă şi plină de bule mici care îmi gâdilau gleznele, genunghii, rotunjumile, mâinile, degetele. Mă cufundam în tine, cu apa asta pe mine, mă cufundam în lichidul ăsta mângâiat de secole, cu ochii tăi privindu-mă, cu valurile tale învăluidu-mă. Am renunţat la slipi, i-am dat jos şi agăţat de mâna dreaptă, am rămas doar eu, liberă, în braţele mării, făcând dragoste cu tine, cu ochii tăi, cu umezeala ta, cu braţele tale de apă, cu apa ta care mă învăluia prin tot trupul. Am simţit linişte, exaltare, fericire, tremur şi iubire. Îmi aduceam aminte de ochii tăi care mă privesc şi asta mă excita. Îmi aduceam aminte de apa din jurul meu şi te simţeam pe tine. Drumuri şi drumuri de dus şi adus de gânduri mă purtau plutind pe marea limpede plină de vise de tine.

  Îmi doream ca niciodată să nu se termine această întâlnire cu tine, aş fi dorit să rămân în tine, în mare, cu trupuri împletite, cu gânduri liniştite ca marea de acum. Eram liberă, completă prin tine, iubită de mine. 

Femeia perfectă

    Sunt un bărbat şi caut sensul femeii, gândul femeii, ce trebuie să fac pentru a fi eu fericit lângă femeia perfectă. Dacă am început totul aşa, cu propoziţia asta banală, îmi trebuie mii de ani de studiu. Bărbaţii din gena mea au încetat de mult să caute răspunsuri la aceste întrebări pentru că s-au adâncit în iubire, apoi în realitate, apoi în familie. Am descoperit că sunt în căutarea acelei adânciri în iubire, că încă mai caut semnele acelea ale femeii perfecte. Nu le voi găsi niciodată la un loc, dar vreau să scriu tot ce ador la femeia pe care o iubesc.

   În căutarea mea, mă agăţ de frumuseţea fizică, de ochii ei, de părul ei, de corpul ei. Toţi bărbaţii fac asta, dar am descoperit că nu trebuie să fie frumoasă pentru ca eu să o pot iubi, nu trebuie să aibă corpul perfect pentru ca eu să mă simt atras de ea, nu trebuie să aibă ochii de o anumită culoare pentru a mă putea pierde în sufletul ei.      

   Femeia perfectă este acea femeie care poate să fie toată viaţa alături de mine ca în primele luni de iubire alături de mine, care poate să simtă fluturaşii aceia din stomac pentru mine o viaţă întreagă, care poate să facă nebuniile din mintea mea o viaţă şi să le trăiască la maxim alături de mine. Ador părul răvăşit la o femeie, părul cu care mă gâdilă pe faţă fără să ştie bucuria acelei atingeri. Ador părul supărat de greutăţile vieţii, ochii ei supăraţi de treburi, fruntea încreţită de griji, atunci când eu pot, doar printr-o atingere, să o fac să se liniştească, doar printr-o atingere să o pot face iar să zâmbească şi să uite de ele.

   Ador femeile care sunt puternice, ambiţioase, cu un plan pe care mi-l împărtăşeşte mie, care mi-l încredinţează să îl duc la împlinire, care consideră că Noi suntem soluţia pentru a muta munţi şi separat nu putem face marile vise.

    Ador femeile care sunt sensibile, care au lacrimi de suferinţă în ochii lor frumoşi, lacrimi pe care să le pot aduna cu buzele de pe obrajii lor, şi astfel să le iau grijile şi suferinţele de pe suflet. Femeile sensibile la care le sorb tristeţea, ador să le fac apoi fericite cu un gând, cu o faptă, cu un cuvânt.

   Ador femeile cu voce moale, dulce, care pot spune un cuvânt de ocară fără să ridice glasul, care pot spune că mă iubesc şi că nu fac bine pe acelaşi ton. Ador vocea acea scumpă numai când îmi imaginez cum spun copiilor noştri să stea cuminţi, sau cum le spun că nu au de ce să le fie teamă pe lumea asta.

   Ador femeia care este doar a mea, posesiv din fire, dar nu cea care este doar a mea pentru că vreau eu, ci pentru că simte şi gândeşte că este doar a mea. Femeia care merge unde merg eu doar pentru că merg eu în direcţia aceea.

    Femeia perfectă trebuie să mă sărute şi să tremure de fericire când o face, o viaţă, să simtă că viaţa şi sufletul meu este în mâinile ei, dar să aibă grijă de ele şi să le protejeze cu viaţa ei. Femeia perfectă trebuie să ştie că este jumătatea mea, că pot oricând să îmi dau viaţa pentru ea, fără să o ceară, şi să îi fie teamă că mă va pierde în orice clipă.

      Oare am spus ce gust trebuie să aibă buzele ei, ce culoare trebuie să aibă părul ei, ce sâni, ce corp, ce ochi trebuie să aibă? Nu e nevoie. Femeia perfectă e o definiţie a mea, o femeie de adorat printre cearşafuri, o femeie de ridicat pe piedestal, o femeie în faţa căreia să cad în genunchi iar ea să mă ridice, să mă sărute, să îngenuncheze apoi alături de mine şi să îmi dea fericirea. 

Alb Negru

 Pe geamul pe care priveam eu găseam culori pictate cu cuvinte, cu trenuri în mişcare, cu o lume plină de gânduri şi plină de plictiseala timpului căutat. Alerg, stând pe loc, cu ochii în ochii tăi. Inima mea izolată de cuvinte, împietrită de imagini, aleargă spre acea insulă de linişte pe care o v-om primii cu toţii.  Nu pot să mă dau învins în faţa ta, nu pot să mă dau învins înainte de timp, să îmi admir cavoul şi să mă îmbrac pentru moarte. Am de trăit o viaţă, şi viaţa asta nu este destul de plină de acceleraţie, nu este destul de bună, nu este destul de calculată.

    Pe partea din dreapta aleargă imaginea trecutului presat de drumul meu şi pe stânga e imaginea viitorului presat sub drumul meu. Şi ce dacă tai un culoar între ele, şi ce dacă mă rog să am puterea să le îndoi spre prezent pe amândouă. Doar azi ...

     Am simţit sufletul descărcat de ce ţi-am spus, de tot ce am dat din el, de Negrul pe care îl ascundeam. Acum se îndreaptă spre tine. Ai refuzat Albul de teamă, acum e timpul să îmbrăţişezi Negrul, să îl introduci în venele tale, să te pătrundă, să te facă să doreşti un pic de alb. Toţi alergă spre fericire, dar nici unul nu o vede.

      Strâns între trecut şi viitor, comprim prezentul şi caut adrenalina din ochii tăi visatori. Azi pus în scaun, aşezat cu privirea în tavan, aş vrea să storc o lacrimă de vin alb. Azi a rămas acel gust amar al trecutului care mă invadează şi mă face să urăsc tot ce trăieşte, tot ce este în jurul meu, tot ce face lumea să strălucească. Mai demult Negrul era o dorinţă stupidă, acum este o realitate care mă urmăreşte din spate şi îmi sfâşie visul.

     Nu ai înţeles nimic? Nici eu. Dar sunt eu în tot ce scriu.

Din ploaie

    Îţi aduci aminte când ploaia asta nebună era parte din lacrimile tale nebune şi pline de durere? Nu vedeam nimic azi de ele, dar îmi dădeam seama că nu sunt lacrimi de tristeţe, sunt lacrimi de fericire. Când ai plâns ultima dată de fericire? Când te-ai aşezat cu lacrimi în ochi, cu privirea blocată în tavan, în amintirea unei întâlniri nebune cu fericirea. A plouat azi, fericirea te-a învăluit şi ochii tăi au rămas în vis, fixaţi în tavan.

    Apa de pe jos părea imposibilă, ca un pârâu defect, care îmi ridica picioarele, mă uda de jos în sus şi de sus în jos, ca sub o cascadă rece şi puţin calmantă. Părul meu era un acoperiş plin de găuri, prin care treceau lacrimile tale de fercire.

     Aici în locul ăsta, timpul se pierde în părul tău, părul tău e ud de lacrimile tale de fericire pe care le-am adus de afară, apa se scurge în sărutul nostru, pe fruntea ta, pe ochii tai, şi eu îmi câştig fericirea din fericirea pe care o am în braţe.

     -De ce tremuri? Ochii tăi întreabă corpul meu de ce par că sunt într-un tremur nebun de frig, sau parcă am frisoane de boală nebună.

     Respir adânc şi realizez că de ceva timp nu mai ştiu ce face corpul meu, în ce stare este, nu mai comunică nimic cu mine. Sunt pierdut în tine. Chiar aşa de grav poate fi încât simţi tot, simţi ce nu simt eu. Continui să te sărut, pe gâtul cu aromă de flori din noapte, pe obrazul adâncit şi moale, pe umărul nevisat şi golaş. Îmi dau seama ce se întâmplă. Îmi dau seama cine îmi sabota trupul, cine mă făcea să nu mai ştiu în ce stare este.

      -Nu tremur, am spus scurt. Este inima mea cea care bate prea puternic. Şi chiar era adevărat, inima îmi mişca pieptul, pieptul îmi mişca umerii, umerii îmi mişcau mâinile...mă făcea să tremur fără să pot controla nimic. Am respirat. Te-am sărutat şi ţi-am desfăcut strânsorile care îţi legau pieptul. Nu îmi pasă dacî tremur acum, mă voi liniştii după ce voi gusta tot trupul tău, după ce voi curge prin venele tale, după ce voi fi soarbe aerul din pieptul tău şi nu ţi-l voi mai da înapoi. Atunci mă voi linişti, pentru o clipă, pentru o secundă.

      Udeala de afară era lacrimi peste noi. Am adus fericirea şi am primit fericire. Ochii tăi priveau în sufletul meu, mă certau că plec, mă opreau în loc. Nu îmi ceri mult, un vis, o noapte de vis... de ce doar una? Dar fericirea mea de acum nu mă mai lasă să mă întreb nimic, decât un lucru...visez?

    Sper să nu mă trezesc din visul ăsta...poate o să mă trezesc doar să opresc alarma la ceas...Timpul îmi este prieten acum.

     

Poate am visat

-                               - Cineva mi-a deschis.

    Uşa de la intrare îmi fusese deschisă de cineva necunoscut. Am intrat fără ezitare. Părea din ce în ce mai mult că este visul meu cel bun, nu acele mici corecturi necunoscute pe care încercasem să le las în ceaţa imprevizibilului. A apărut ea, semăna cu visul, semăna cu acel element plin de surprize pe care nu îl luasem în calcul. Am ridicat privirea şi am privit o secundă ochii ei surprinşi. Îmi spusesem că nu o să scot nici un cuvânt şi o voi săruta direct, la prima noastră întîlnire. Am apucat să spun deja “cineva mi-a deschis…” dar cu cât trecea secundă după secundă realizam că erau cuvinte atât de potrivite pentru ce va urma.

   Am luat-o în braţe, uşor, simşind mişcarea în reluare, m-am apropiat de ea, de obrazul ei, am ezitat o secundă, echivalentul unei întrebări lungi şi realiste. Am primit răspunsul în căldura trupului ei apropiat. Buzele ei s-au apropiat de ale mele, ca doi magneţi, ca două fructe dornice de a fi jerfite pentru plăcere şi fericire. Sărutul a început, direct, vulcanic, plin de pasiune şi rupt din cel mai adânc colţ al Raiului.

    Am pierdut mulţi prieteni atunci, prietenul meu Timpul care m-a părăsit complet, neştiind unde este şi neştiind ce pune la cale. Secundele nu le mai găseam, nu mai ştiam unde sunt. Prietenul meu Spaţiu nu mai era lângă mine, lăsându-mă fără pic de orientare în acel moment critic al existenţei mele. Mă simţeam singur, captiv în bătăile inimii nebune şi visând că am buzele ei în buzele mele.

-                                 - Ce îmi faci tu mie?

     Cred că asta m-a întrebat. Cred că asta am auzit printre săruturi, printre mângâieri ale gâtului ei perfect şi moale, printre bătăile mele explozive din piept. Ce îţi fac eu ţie? Îmi răsuna în minte…des, din ce în ce mai des. Ce îmi facu tu mie? Acelaşi lucru aş fi putut eu să întreb. Nu pot opri bătaile astea nebune. Nu pot să mă opresc.

   Am văzut cum zboară, cu mijlocul strâns într-o îmbrăţişare ca un inel. Credeam pentru o secundă că zboară strâns lipită de buzele mele, că se ridică pentru asta, dar m-am înşelat. Eu mă ridicam după buzele ei pentru că trupul ei mă înconjura cu picioarele, cu totul. Am văzut tremurul ei, sau poate era în continuare sângele meu din ochi, care îmi pulsa prin vene nebun.

   De când am zărit-o am observat decolteu ei, sânii perfecţi, desfăcuţi, invitându-mă. Îi ignoresem până ce au răsărit în ochii mei zguduiţi. Nu m-am putut abţine să nu îi sărut, uşor, pe moliciunea lor care sfida privirea lumii. Fiecare din ei avea alt gust, altă moliciune, altă bucurie pe care puteau să o provoace.

   Trebuia să plece. Prietenii mei se întorseseră şi mă băteau pe umăr. Timpul şi Spaţiul mă enervau cu secundele care începusem să le aud şi cu locul în care mă aflam. Plecaţi voi, nu ea.

    A plecat, cu privirea strânsă în zâmbet de fericire. Miros a ea acum, cred. Nu mai îmi aduc aminte ce făceam acolo, în camera aia. Poate ca visasem iar.

Opt culcat

    Ai văzut ce furtună? Câte cuvinte se pot înghesui pe singură secundă... Săraca secundă. Complicaţii peste complicaţii, gânduri retorice, întrebări din vis combinate cu cele din realitate. Ai vazut ce furtună?

    Ce ştiu eu? E o femeie frumoasă. Aş da orice să ştiu de unde este aceea tristeţe, de unde este acea seriozitate de pe chipul ei.

    -Bună.

   Am îndrăznit să încep tot, cu un cuvânt. Nu mă aşteptam la nimic, dar doream ceva. Tristeţea ei mi se întipărise în minte, şi îmi doream atât de mult să văd un zâmbet de fericire încât aş face aproape orice. Am deschis o conversaţie, o carte, o noua imagine a ei. Nu credeam că există acea cameră de vise şi că există acolo loc pentru un gând al meu, cu mine.

    Ne plimbam prin parcul acela verde şi plin de lume. Copii se jucau în jurul nostru, verdeaţa ne zâmbea, ochii ei mă doreau. Am furat mâna ei şi am tras după mine visele într-un colţ ferit de lume, un colţ acoperit de verde şi linşte.

   Am sărutat buzele moi, am căutat emoţia mea în tremurul ei. Părul ei acoperea gropiţa din obraz. Am sărutat gropiţa. Am lăsat mâinile să o exploreze ca pe un teritoriu nou, necartografiat. Eram lacom de ea, şi curios să îi simt inima, sânul în mâna mea.

   Cum e oare sa iubeşti? Poate o să aflăm împreună de mai multe ori, de infinit de ori.

   Pădurea nu mai e verde, e colorată de tine, de copilul din mine şi de visul ăsta, colorată cu culori infinite.

Iubire inversată

     Era primăvară plină de nervi şi încordare. Am dat cu ochii de lumină, şi m-am ridicat să intru în ea. Orice floare şi frunză verde care se arăta în faţa mea era fără culoare. Miracole ştiam că nu se vor întâmpla, dar speranţa, ah speranţa! Speranţa este cea care ne chinuie, ne omoară zi de zi, şi, în acelaşi timp ne ţine în viaţă. Este, acum, cel mai mare defect şi cea mai mare calitate a omului din noi.
      Uitasem să mai simt ceva, orice. Trăisem oare tot? Viaţa o trăiam ca şi cum aş fi fost în spatele unui geam. Mă surprindea, din când în când, câte un gând mai ciudat, cum ar fi...”hm, era să mor”... dar îmi reveneam repede. „Şi ce dacă, venea răspunsul.” Nu erau gânduri negre, erau doar gânduri. Eram convins de mine însumi că sunt un optimist şi că trebuie să trăiesc viaţa. Pentru a duce la capăt o aventură, orice ieşit din comun, trebuia să rup şirul gândurilor normale şi să mă trimit pe mine acolo, fără cap, fără minte, „une bête” la plimbare, spre prăpastie.
     Aşa mai lăsam câteodată lumea să mă facă să simt ceva.
     În interiorul cutiei mele de sticlă, deşi ceilalţi nu vedeau, se ducea o luptă nebună, cu nave spaţiale şi concepţii despre felul în care lumea este alcătuită din o singură şi unică materie. Pe urmă coboram în zonele mistice ale Binelui şi Răului pentru a avea o discuţie de autoînvinuire, de autojudecată. Eram apoi judecător, căutând să aranjez şi rearanjez Liberul Arbitru în mintea mea şi în modul meu de a vedea lumea. Asta nu îmi lua mult, dar toate gândurile astea cu miile, îmi alergau prin cap nebune, se intersectau şi se ciocneau. Îmi plăcea să am tot timpul două gânduri participante la o singură discuţie, astfel aveam Argument şi Contra-argument. Era distractiv câte poţi să descoperi aşa, în tine.
     Cu geamul meu, cu gândurile mele, am văzut un geam real, în spatele lui un chip angelic. Am crezut că nu mă trezisem şi încă visez. Am dus mâna la buzunar, şi mâna chiar se simţea mişcându-se în aer. Am realizat că mă trezisem de ceva timp, dar că sunt în spatele unei vitrine. În spatele vitrinei se afla o femeie superbă, şi nici măcar cu îi văzusem corpul. Eram cu ochii adânc înfipţi în ochii ei, şi ea nu pleca deloc de acolo, din mine.
      În mintea mea se derulau vise deja, eram iubiţi, o sărutam pe gât şi o făceam să râdă. Încercam să îmi imaginez cum ar fi să fac dragoste cu ea şi să privesc în ochii aceia frumoşi foc, şi deodată mi-am dat seama că visez cu ochii deschişi, şi privesc o femeie dincolo de geam, care aproape începe să creadă că sunt un pic nebun.
     Am lăsat ochii în pământ, am gândit, dezbătut, luptat cu mine... apoi m-am aruncat pe mine afară, şi am intrat în magazin să vorbesc cu femeia frumoasă, orice, poate cu timpul va vedea ce simt eu.
    Am făcut ca orice sportiv înainte de a doborâ un record olimpic, ceva gânduri de încălzire, ceva gânduri negative aruncate la gunoi, ceva concentrare asupra realităţii ... încălzire, avânt, start. Am deschis uşa la magazin, am intrat, şi pentru o secundă am ridicat privirea. Mare greşeală de începător.
      Chip angelic, ten alb superb, păr rebel negru ca noaptea, cu mii de pui de şerpi rebeli, care alunecau pe sacoul în carouri mărunte cu linii crem, albe şi cu puncte mici negre, şerpi dornici să muşte pe oricine ar fi încercat să se apropie. Îmi imaginam cum aş fi sărutat-o pe gâtul alb superb, cu aş fi mers mai departe cu săruturile spre bărbia minionă pe care aş fi muşcat-o nebun. Cum ar fi fost oare să mă trezesc cu o astfel de frumuseţe lângă mine, să se aşeze cu capul şi cu tot părul ei rebel peste mine, să nu pot zări lumina zilei de el? Cum ar fi fost să îşi sprijine somnolenţa buzelor pe buzele mele, să îi simt bucuria sărutului în fiecare zi de acum încolo?
Am mai făcut un pas spre ea, a mai trecut o secundă şi gândurile iar se plimbau razna prin păduri bântuite...
De ce a trebuit să aibă un decolteu atât de generos? De ce lasă tuturor să se vadă părţi din acele minunate bogăţii de sâni pe care îi poartă? Acum va crede că sunt unul din aceia mulţi, din aceia care vin să o curteze şi să îi spună des cât este de frumoasă, doar pentru a fi cu ea... Cu ce sunt oare eu diferit de ceilalţi? Eu cred că din cauza dragostei instantanee pe care i-o port... Dar poate şi ceilalţi simt la fel, poate şi ceilalţi au intrat la fel de stângaci şi de fâstâciţi în magazinul ei... Cine ştie? Eu ştiu doar că trebuie să o fac să fie a mea, oricât de mult timp, poate pentru totdeauna. Poate undeva acolo sus, cineva e de partea mea şi o va face şi pe ea să mă placă.
Am mai făcut un pas, a mai trecut o secundă, a mai trecut un gând.

   Cum să încep asediul? În ochii ei surprinzători de veseli am găsit un sprijin. Poate era doar un defect al meseriei în care este, cine ştie? Cu siguranţă nu sunt eu motivul acelei lumini subite apărute pe chipul ei. Sunt un client. Mi-am aruncat privirea să văd ce fel de magazin este şi ce aş putea să cumpăr eu, bărbat, de aici. Ridic în sfârşit privirea în realitate. Magazin de lenjerie intimă pentru femei. Asta explică multe. Asta explică de ce femeia era aşa de nonşalanată în a-şi arăta părţi din munţii albicioşi care îi scotea în faţă ca o armată de convins bărbaţi, dar clienţi bărbaţi cu siguranţă erau puţini curajoşi. Am privit iar chipul ei. Mă credea curajos că intru să cumpăr iubitei mele ceva frumos, intim, dar nu ştia că eu o visam pe ea ca fiind iubita mea. Am privit-o în ochi, străduindu-mă cu toată puterea minţii să nu îmi alunece ochii în decolteul ei, ca două cuburi de gheaţă.

     Am început să fac conversaţie ieftină, doar nu era să mă dau bătut sau să par nesimţit începând cu replici directe. A înţeles destul de repede că nu căutam ceva anume, sau pentru cineva, dar încă îmi susţinea privirea cu a ei, încă nu mă lăsa să îmi pierd speranţa. Nu am vrut să o pierd sub nici o formă, şi am insistat, am tatonat, am apăsat pe tot ce îmi spunea că de mult trebuia să mă simt jenat şi să plec. O invitaţie în oraş mi-a scăpat din gură, un pic ofensator, un pic prea direct, dar şi cu o formulare simpatică. În gând îmi spuneam că seamănă totul cu o scenă dintr-un film bun, romantic şi trebuie să continui.


Clipeam şi îmi imaginam cum ar fi să accepte, oare aş putea să fac primul pas când o conduc acasă, să o sărut fără jena celor de la liceu care se sărută pentru prima dată?

   Era o bucată de Rai, cu îngeri, cu vise, cu alb cu tot. Simţeam că din gura mea ieşeau numai cuvinte pe care nici eu nu le-aş fi crezut, dar care le simţeam din tot sufletul. Simţeam că este jumătatea sufletească şi erotică a sufletului meu. Simţeam o atracţie totală, prin ochi, prin gură, prin sânge.
A acceptat, drăguţ, frumos, elegant, direct. M-a făcut să mă simt obligat pentru fericirea ei viitoare. Locul l-am stabilit, ora. Totul era ca în carte.
       Am zărit de la depărtare cum se apropia de maşină. Avea un mers specific, cu un legănat frumos, ca un fotomodel la o prezentare de modă. Nu îmi puteam lua ochii de la mersul ei, de la paşii aceia, de parcă plutea pe asfalt. Era îmbrăcată aşa cum visam eu că va fi, o combinaţie de alb şi negru care mă incita, cu un elegant sacou negru şi o cămaşă albă, mulată pe corpul ei. Deodată simţeam că sunt cel mai norocos om de pe Pământ. Nu îmi dădeam seama de unde se ivise o astfel de fericire, dar trebuia să nu greşesc cu nimic mai departe, cu absolut nimic. Ea trebuia să fie a mea. Până acum nu aveam în minte nici un fel de finalitate a unei poveşti de dragoste, decât o viaţă lungă şi plină de fericire. Acum îmi dădeam seama ce am de făcut pentru a mă simţi împlinit.
        Am jucat rolul de bărbat galant, fără să mă stresez, pentru că aşa eram din fire. Am discutat ore întregi despre fericire, filozofie şi viaţă, cu ochii în ochii celuilalt. Nu mai îmi aduc aminte chiar tot, despre ce am vorbit la masă, cum a trecut timpul şi cum ne-a trezit chelnerul cu nota de plată, pentru a putea închide restaurantul. Era atât de târziu încât toată lumea plecase. Am zâmbit amândoi, şi am început să regretăm clipa despărţirii. Unul dintre noi, nu realizez cine, a spus acest gând cu voce tare, dar răspunsul a fost atât de sincronizat, încât am început să râdem. Am plecat spre alt loc, oriunde. Nu am ştiut la început ce să propun, şi dacă ar fi potrivit să propun ceva intim de la prima întâlnire.
       Luminile de pe stradă se mişcau prea repede. Îmi aruncam din când în când privirea spre ea. Era minunată. Era superbă. Lumina venea şi se plimba pe chipul ei, o mângâia şi o făcea să o pot privi din toate unghiurile de umbră. Negam orice simţiri, negam orice aruncătură în prăpastie. Sentimentele mă chinuiau prea devreme şi ştiam că trebuie să mă înfrânez, pentru a nu o speria. Îi trebuia ceva timp să mă cunoască, farmecul meu apărea după ce cineva mă cunoştea o perioada, după ce îmi ştia mai bine sufletul.
         Îmi doream să o cunosc bine, dar nu în totalitate, să mai las un colţ de mister, un colţ de explorat pentru mai târziu, ceva care să mă surprindă.
         Am făcut ce ar fi făcut orice puşti cu o maşină. Am mers cu ea, noaptea, să vadă luminile oraşului de pe un deal din apropiere. Mi se părea potrivit în acel moment, şi din simpla curiozitate de a vedea ce se va întâmpla. Nici unul din noi nu băuse, dar mă simţeam beat de parfumul ei, de fericire, de simţămintele mele şi de gândurile uşor excitabile pe care le aveam.
         A acceptat să mergem unde vreau eu, a pus mâna pe mâna mea... sau eu pe mâna ei, nu-mi mai aduc aminte. Era superbă şi tare îmi era teamă să nu fac accident tot uitându-mă la ea. Avea o privire plină de strălucire, şi eu un puls de zeci de ori mai crescut. Am oprit pe marginea drumului, în locul în care oraşul se vedea incredibil de frumos. Am început să vorbim, dar doar pentru câteva minute, pentru că nu ne-am mai putut abţine. Ne-am dat întâlnire buzelor, la mijlocul drumului dintre scaune. Am sărutat uşor moliciunile ei, gustoase, dulci... incredibil de dulci. Mă întrebam dacă este de vină desertul pentru buzele ei dulci de tot, sau pur şi simplu era o reacţie normală a două persoane care se atrag şi se potrivesc unul cu celălalt.  Mi-am dus mâna sub urechea ei moale, în spatele capului ei, si am apăsat, cu totul spre buzele mele, pătrunzând erotic în gura ei. Mă simţeam exaltat de ideea de a face mai mult şi în acelaşi timp intrigat de întrebări cum ar fi: „de ce mă place pe mine?”, că doar eu mă cunoşteam pe mine. Poate chiar vedea fericirea pe care mi-o provoca, poate chiar îşi dorea să fiu fericit. Am apropiat-o de mine, am început să alunec pe gât cu săruturi, să încerc să simt formele trupului ei. Îmi plăcea ce simţeam, dar ce era şi mai frumos, îmi plăcea că ea era fericită, mă căuta, îmi căuta buzele, îmi căuta limba, mă dorea mai aproape de ea.
Şi ... şi ... ce s-a întâmplat? Gândul meu glumăreţ sare să strice toată povestea... Sunt sigur că vă apleacă curiozitatea spre ce va urma. Care ar fi variantele posibile? Scrieţi-le mai jos unde se află linia punctată... Glumeam! Vă dau eu variante şi apoi va las să alegeţi.
Eu, uimit de mine, împins de mândria gândului de a fi cu o aşa frumoasă fată, cu vise în avans desenate spre viitorul plin de pasiune si iubire, deveneam din ce în ce mai curajos. Mâinile mele coborau spre funduleţul ei bombat, navigau pe sâni şi atingeau fiecare colţ din ea, care ar fi putut trezi ceva, întări ceva, mări ceva... Nu era disperare, era erotism puţin calculat, dragoste, excitaţie. O simţeam cum se topea spre mine, cum se mişcă cu pasiune la atingerile mele. Fiecare secundă din mintea mea era trează. Gânduri cu miile, pe secundă, nu mă putea lăsa să trăiesc clipa de plăcere. Îmi doream să fac totul perfect şi în acelaşi timp ea să simtă cum mă pierd şi sunt în control în acelaşi timp. De aceea sunt două variante... De aceea există cel puţin două variante. În mine le-am trăit pe amândouă... Un gând mă făcea să mă pierd pe mine prin vise, prin sânii ei, prin oftatul ei senzual, prin mişcările ei şi fericirea mea bătută la tobele inimii mele care alerga în pulsul din privire. Simţeam fiecare secundă cum trece, totul rămânea perfect în amintire. Cealaltă parte a mea judeca poziţia mâinii şi lăcomia trupului, judeca obscenitatea clipei, obscenitatea poziţiei corpului ei, a limbii mele din ea, a dorinţei, a locului din maşină, a aburului cu care era acoperit geamul.
      Eram o combinaţie ciudată de gânduri antagonice. Eram o ciudăţenie de animal şi zeu. Animalul câştiga atunci de fiecare dată, prin poziţia în care făceam sex, nu dragoste, prin dorinţa care te făcea să uiţi de tot şi să trăieşti clipa. Clipa asta era ca o statuie din doi oameni ieşiţi în relief, uniţi şi împletiţi. Ochii erau ieşiţi din orbită sau închişi, imortalizaţi în plăcere. Eram stresat de performanţă şi stors de iubire. Era perfecta mea imagine din timp, iubirea mea.