Femeia perfectă

    Sunt un bărbat şi caut sensul femeii, gândul femeii, ce trebuie să fac pentru a fi eu fericit lângă femeia perfectă. Dacă am început totul aşa, cu propoziţia asta banală, îmi trebuie mii de ani de studiu. Bărbaţii din gena mea au încetat de mult să caute răspunsuri la aceste întrebări pentru că s-au adâncit în iubire, apoi în realitate, apoi în familie. Am descoperit că sunt în căutarea acelei adânciri în iubire, că încă mai caut semnele acelea ale femeii perfecte. Nu le voi găsi niciodată la un loc, dar vreau să scriu tot ce ador la femeia pe care o iubesc.

   În căutarea mea, mă agăţ de frumuseţea fizică, de ochii ei, de părul ei, de corpul ei. Toţi bărbaţii fac asta, dar am descoperit că nu trebuie să fie frumoasă pentru ca eu să o pot iubi, nu trebuie să aibă corpul perfect pentru ca eu să mă simt atras de ea, nu trebuie să aibă ochii de o anumită culoare pentru a mă putea pierde în sufletul ei.      

   Femeia perfectă este acea femeie care poate să fie toată viaţa alături de mine ca în primele luni de iubire alături de mine, care poate să simtă fluturaşii aceia din stomac pentru mine o viaţă întreagă, care poate să facă nebuniile din mintea mea o viaţă şi să le trăiască la maxim alături de mine. Ador părul răvăşit la o femeie, părul cu care mă gâdilă pe faţă fără să ştie bucuria acelei atingeri. Ador părul supărat de greutăţile vieţii, ochii ei supăraţi de treburi, fruntea încreţită de griji, atunci când eu pot, doar printr-o atingere, să o fac să se liniştească, doar printr-o atingere să o pot face iar să zâmbească şi să uite de ele.

   Ador femeile care sunt puternice, ambiţioase, cu un plan pe care mi-l împărtăşeşte mie, care mi-l încredinţează să îl duc la împlinire, care consideră că Noi suntem soluţia pentru a muta munţi şi separat nu putem face marile vise.

    Ador femeile care sunt sensibile, care au lacrimi de suferinţă în ochii lor frumoşi, lacrimi pe care să le pot aduna cu buzele de pe obrajii lor, şi astfel să le iau grijile şi suferinţele de pe suflet. Femeile sensibile la care le sorb tristeţea, ador să le fac apoi fericite cu un gând, cu o faptă, cu un cuvânt.

   Ador femeile cu voce moale, dulce, care pot spune un cuvânt de ocară fără să ridice glasul, care pot spune că mă iubesc şi că nu fac bine pe acelaşi ton. Ador vocea acea scumpă numai când îmi imaginez cum spun copiilor noştri să stea cuminţi, sau cum le spun că nu au de ce să le fie teamă pe lumea asta.

   Ador femeia care este doar a mea, posesiv din fire, dar nu cea care este doar a mea pentru că vreau eu, ci pentru că simte şi gândeşte că este doar a mea. Femeia care merge unde merg eu doar pentru că merg eu în direcţia aceea.

    Femeia perfectă trebuie să mă sărute şi să tremure de fericire când o face, o viaţă, să simtă că viaţa şi sufletul meu este în mâinile ei, dar să aibă grijă de ele şi să le protejeze cu viaţa ei. Femeia perfectă trebuie să ştie că este jumătatea mea, că pot oricând să îmi dau viaţa pentru ea, fără să o ceară, şi să îi fie teamă că mă va pierde în orice clipă.

      Oare am spus ce gust trebuie să aibă buzele ei, ce culoare trebuie să aibă părul ei, ce sâni, ce corp, ce ochi trebuie să aibă? Nu e nevoie. Femeia perfectă e o definiţie a mea, o femeie de adorat printre cearşafuri, o femeie de ridicat pe piedestal, o femeie în faţa căreia să cad în genunchi iar ea să mă ridice, să mă sărute, să îngenuncheze apoi alături de mine şi să îmi dea fericirea.