Convoiul plictiselii...

    Desluşesc cu greu ce scrie pe zidul din faţa mea. Mi-aş dori să îmi pun ochelarii permanenţi, dar am ceva ce mă opreşte. Mă dor ochii dar încerc să deduc logic cuvintele şi toate cifrele de opt si de nouă care se aşează unele după altele. Mă întreb „ dacă mă apuc să studiez cum ştiinţe oculte şi a face vrăji, inseamnă că încep să o iau pe căi anormale, oare?”. Cei care apelează la vrăji şi vrăjitoare sunt prea comozi pentru a face ceva cu adevărat ca să schimbe ceva din viaţa lor. Logica este cea care câştigă tot timpul.

      Viaţa este atât de neinteresantă câteodată. Poate ar fi bine să nu mai poţi visa sau să nu mai poţi imagina înainte ce vei face, ca în cazul meu. E adevărat că orice experienţă reală le depăşeşte pe celelalte, dar şi cu costuri mai mari. Cu lene în braţe, caut nemurirea? Cât de patetic pare tot, cât de ireal... Visez lumea asta banală în care trăiesc şi trăim cu toţii? Este cu adevărat reală? Sunt atât de mulţi care ar dori să ştie că totul este un vis, că de fapt ei sunt regi în alte lumi, că nu trebuie să se chinuie sau să facă mare efort pentru a supravieţui.

     Ne uităm la ceas. Au trecut trei minute şi muzica răsună liniştitor în ureche. Aşteptăm amândoi să mai treacă o secundă. Ce facem acum? Aşteptăm să vedem ce planuri avem pentru mâine şi ne odihnim ca să nu stricăm ziua de azi? Să ne relaxăm... Cum ar fi să fi un zeu nemuritor? Să nu ai nevoie de nici un scop, de nici o viaţă, de nimic. Să trăieşti aşa, cu puterea de a nu muri niciodată. Blestem sau binecuvântare? Omul este atât de ciudat cu o astfel de dilemă în braţe. Încă o secundă şi se mişcă ceasul din perete. Necunoscutul se apropie cu încă un pas. A vrut să ne spună cum va fi viitorul, dar a observat că ne relaxam şi nu a mai dorit să ne deranjeze. Despre ce vorbeam? Despre Nemurire? Nemurirea nu există decât împreună cu mortalitatea... ca ziua şi noaptea, ca albul şi negrul.

 -  Aşa te relaxezi tu oare? Vorbeşti cu tine despre nemurire ca un bătrân nebun?

- Da, aşa ar fi ideal să îţi petreci relaxarea, vorbind cu tine, despre tine, încercând să afli ce se află în spatele tău, pe ce poţi conta.

- Şi ce faci când apare „reporterul”, cum sunt eu acum? Mai ai loc de încă o voce?

- Dacă nu ai fi „tu”, atunci aş căuta vocea externă care să mă susţină şi să mă ajute. Am crezut că iubirea poate să îmi dea un suport perfect, dar acum am îndoieli...

- De ce spui aşa diplomatic şi când vorbeşti cu tine? „am îndoieli” ? Pentru cine vrei să ascunzi că nu mai crezi deloc în iubire şi că ţi se pare ceva fără importanţă, ceva care nu mai există în tine, ceva care te blochează în viaţă, dar ceva foarte plăcut, ca un drog de care nu poţi scăpa.

- Aşa e, dar orice drogat poate să nege că are o problemă, sau mai bine zis, să se ascundă în spatele „dependenţei” lui pentru a motiva „ratările” din viaţă. Sincer aş prefera oricând să ratez în viaţă pentru p iubire, dar asta e şi problema... când iubeşti poţi să depăşeşti orice.

- Acum mai iubeşti? Cum este iubirea ta?

- Aş vrea să fie altfel, să fie nouă, să fie nebună, să simt că trăiesc. Acum alerg după întâmplări pe care trebuia să le fac la tinereţea mea... Îmi este dor de un sărut lung care să mă facă să nu mai îmi dau seama dacă limba mea este a mea, dacă buzele mele mai sunt ale mele, dacă dulceaţa din gură vine din sărut sau din vis.

- Azi trebuie să pleci spre un nou vis. Simţi că ai toate căile blocate la un nivel pe care nici tu nu ştii cum să îl accesezi... Ce poţi să faci acum?

- Azi, ca şi ieri, îmi iau zborul spre necunoscutul iubirii din vis. Am o femeie în vis pe care vreau să o dezbrac de gândurile ei, să mă rog să vină la mine, să mă rog să ... îmi lase sufletul ei la mine. Colţul meu de Rai este în fericirea ei. O altă femeie, care se mai suprapune câteodată cu cea din vis este departe şi îmi trimite gândurile ei, dornică să o visez.

- Esti un naiv leneş, ştiai asta?

- Şi ce dacă... (cât urăsc „reporterii” ăştia băgăcioşi). Nu e chiar treaba ta. Du-te şi interoghează pe altcineva.

- Văd că ai lângă tine un alt om care doarme. Poate vrea el să fie mai deschis la întrebările mele. „Hei, domnule!”

- Ai înnebunit!!! El e cel mai întunecat gând. Nu îl trezi!

- De ce? De ce îţi e teamă? Poate el ştie să trăiască şi să simtă, să te pună la punct, să te facă să nu regreţi nimic din convoiul ăsta de plictiseală în care trăieşti.

- Tăcere!!!

Aşa îmi desfiinţez, demonic şi despotic, orice încercare de a mă îndrepta cineva spre altceva decât spre plictiseala asta plăcută din viaţă.