Testamentul

Un scaun ordinar, negru, pe care stă un om plin de urme ale timpului. Vecina lui de scaun privea cu trsiteţe în gol, lăsând discuţia să curgă ca un râu de munte lin. Şi ce dacă era vorba despre moarte, de împărţire a unor lucruri lumeşti... Gândul îi alerga ca în vacanţă, fără grabă, fără rost, aruncând cu fiecare privire din oboseala adunată în ultimele luni de chin şi tristeţe.

Discutau cu logica întinsă pe masă de variante şi aşezări ale unor proprietăţi în braţele copiilor şi a rudelor pe ramuri... Cui îi pasă?

Mi-am luat privirea şi m-am întors unde ceilalţi nu vedeau. Notarul spunea, cu biciul parcă: “deoarece nu are copil nu are ce să împartă...” Unde este copilul... ce s-a întâmplat? Unde e anormalitatea şi unde este tragicul în această afirmaţie?

Pe scaunul ăsta au stat plini de furia împărţirii atâţia oameni care doreau ceva de pe urma unui mort, de pe urma vieţii altuia care le-a fost rudă, cu sau fără dreptate....cu sau fără sens. Şi totul rămâne acelaşi, totul rămâne împărţit aşa cum a orînduit altcineva, mai de sus.

Acum un an pe scaunul ăsta stătea o doamnă, bătrână şi fără speranţe în lumea asta a noastră de a mai sta prea mult. Venise să se asigure că munca şi ce a adunat ea era împărţit cum trebuie, să fie sigură că nu poate cineva să împartă alfel decât cum vrea ea.

Îşi amintea o discuţie veche cu al ei soţ, care murise de caţiva ani. O discuţie pe care nu putuse să o înţeleagă atunci pentru că îşi dorea doar să doarmă. Oboseala asta care te cheamă în mrejele somnului şi care nu te lasă să mai gândeşti sau să mai trăieşti în lumea asta.

Cum e să suprapui amintiri şi să uiţi de timp. Să amesteci toate amintirile şi să le suprapui deasupra unei camere, unui obiect, neatins de timp...

Îţi aduci aminte de clipa când prietenii noştrii erau împreună şi se distrau şi se iubeau... şi acum... ea are un copil cu un altul, cu un bărbat care este total diferit, cu opusul iubirii ei. Părea imposibil ca ei să se despartă atunci, dar în minţile noastre au rămas tot nedespărţiţi. Dacă suprapun timpul de atunci cu timpul de acum şi aduc cele două imagini în acelaşi loc şi acelaşi plan....îmi dau seama că pot combina o grămadă de amintiri aşa, o grămadă de persoane. Îmi dau seama că eu şi cu tine rămânem atemporali, că timpul rămâne la fel pentru că “eu şi cu tine” de atunci suntem acelaşi “eu şi cu tine” de acum. Noi suntem axa timpului şi timpul este perpendicular cu noi... el va fi uitat, noi nu. Şi până când va fi aşa... Pentru totdeauna.

Nu înţelegea deloc paralela şi perpendiculara dintre timp şi noi, dintre îdeile mele filozofice de bărbat de pe Marte şi ideile ei de femeie de pe Venus legată adând de Pământ. Ce mai conta. Era noapte târziu. El se simţea bine că a spus ideile care i se amestecau în minte, şi reuşise să le exprime cât de cât apropiat de ce se întampla în el.

Privile pierdute ale oamenilor obosiţi de gânduri suprapun pe fereastra exterioară a ochilor lor amintiri din intervale temporale diferite şi le citesc exact ca nişte pagini de carte transparente suprapuse.

Doamna s-a ridicat şi a continuat drumul pe Pământ, cu tot ce îi mai rămăsese... Testamentul.

Mâine poţi să mori, azi ai scris testamentul.