Pisica albă

Inima îmblânzită de tine,

Răstignită pe valea suspinelor terestre,

O macin larg.

Am aflat imposibilul,

Din posibil de vis,

Când gândul tău mă privește o clipă,

Când inima ta irosește o bătaie,

Când lumina din ochii mei intră în tine,

Doar pentru mine.

O nouă cărămidă de negru pământ,

Pe zidul transparent, deja știut,

Am pus, devreme nespus.

Odă

Am atins panglica ta aurie de fin și moale șir de parfum feminin. Aș vrea să pot deschide porțile vechi. Par neputincios în fața dorințelor mele inexistente. Tu îmi aduci aminte cum se face, cum să trăiesc tot timpul sentimente și trăiri noi. Tu îmi răscolești secunda și frământarea din trup cu un colț din firul tău de păr, cu un mic dans de bucurie, cu o mică surpriză strălucitoare din ochiul tău jucăuș. Sunt curios cum îmi cade capul în brațele tale, plin de oboseală și tristețe, și cum îl voi ridica fericit și plin de viață. Unde ai magia ta pentru mine?

   Îmi vine să îmi sparg timpul viitor de asfaltul tare, ca să îmi împrăștii miile de vise în colțuri și lacuri obtuze, pline de confuzie și molecule moarte de regret.  Vreau să șterg totul, să nu mai mă târăsc in norul de tensiune și obscuritate, în locurile cu gânduri strânse cu ușa și fixate pe podea cu orele. Vreau să limpezesc realitatea vieții de rădăcinile de oboseală din sângele pulsat în mintea mea.

     Pe placul tău am fost construit. Pe plăcerea ta îmi construiesc palidul cântec. Numai tu mă luminezi, și nu mai am timp să simt doar fericirea din ochii tăi. Ochii tăi, plini de lumina dansului furtunos al mării mă duc acolo, în locul pe care ei îl numesc Rai. Ei nu știu ce e Raiul. Eu am fost de atâtea ori pierdut în Rai, cu ochii în ochii tăi, cu lacrima ta de fericire și bucurie pierdută în câmpul meu plin de liniștită bătălie.

    Odă din Rai ruptă, o scriu, o rup și semnez cu furtuna plăcerii de a mă pierde în timpul tău.

Somn uşor

Picătura de ploaie deschide,

Ochi fără vise, suflet pierdut.

Pe malul cu gânduri, alunec, desculţ

Şi mâine, cu schiuri, de lemne şi munţi.

Mă pierd printre vârfuri de zbor şi năluci.

Ai alb în privire, fără soare şi nopţi,

Palida noapte mă face un mut.

În labirintul acesta sunt poarta şi visul,

Pe care albul din privire mă vrea la ieşire.

Gust din gând cu unt de plăcere,

Şi dor fără margini culeg peste tine.

Ai aer în suflet, respirându-mă bine,

Mai des, mai adânc, cu totul trăgând,

Oxigenul din mine.

Braţele lungi, ca sfori împletite,

Te ţin prizonieră pe pieptul din mine.

Am gândul pe buzele tale, flori palide, noaptea,

Şi somn printre gânduri, vreau doar cu tine.

Cărămizi doborâte

Şi tu simţi tristeţea? Şi tu eşti în marea de oameni care se zbat în zmoală, ca într-un cazan, să fie primii, să supravieţuiască încă o zi, să scoată capul din nămol, să privească lumina.
 Şi tu ai gânduri cum că totul pare atât de inutil, că toţi suntem doar umbre şi praf, că nu are rost să încetinim timpul cu nervii noştri încordaţi în interiorul propriei noastre lumi?
  Dacă eşti conştient tot timpul de realitatea clipei, cu lipsă de dorinţă de a te distra, cu cerul mai mult gri decât albastru, atunci îţi trebuie o pastilă de adrenalină.
    Dar care ar fi rostul? Mai bine doborâm cărămizile din zidul ăsta.

Citind Invers

Spre interior.
Alunec pe gheaţa pustie,
Şi raze din soare nu mai am.
Azi cerul e gri şi plin de zăpadă,
Pe care le priveam ore în şir.
Şi cerul avea culori vii,
Pe placul tuturor am fost odată,
Nu am mai ajuns acolo.
Scufundat în amar şi râsetele timpului,
Mă plimbam străpuns de neplăcerea idealului,
Departe pe plaja creştină de flori.

Simt

  Când mă plimbam fără să văd culorile din frunze eram om. Acum văd culoarea din ochii tăi dar verdele din frunze nu mai e la fel. Pe plaja de cuvinte mă înţep în talpă de cuvinte simple care ar trebui să nu mă taie atât de adânc. Sub copacii plini de fructele viselor trecute se odihneşte acum un om mult mai calm, mai calculat, mai sec în cuvinte, şi ... mai am atât de trăit.
   Am observat de ceva timp cuşca pe care am închis-o cu mâna mea, şi aştept o mână care să mă hrănească, să îmi hrănească visele cu alcool şi bucurie. Şi eu nu beau alcool...

Publicum

O odaie plină de piele şi scârţâit mă desenează în amăreala mea. Din ce în ce mai greu descriu ce este în jurul meu, din ce în ce mai greu îmi vine să cred că mă aflu pe lumea asta şi mă întreb cine se face vinovat de felul în care văd lumea. Nimeni nu poate să se identifice în totalitate cu ceea ce văd eu în mediul nostru. Lumea noastră este distrusă cu totul, este opusul a ceea ce învăţăm copii noştri să fie. Când sunt mici îi înveţi să fie idealişti, curaţi şi puri în gândire... ca apoi, la intrarea în viaţă, să o ia de la capăt cu învăţatul, să înveţe să facă totul invers şi să sufere pentru asta.
  Când este viaţa frumoasă şi liniştită? Când ai bani şi ai familia lângă? Când ai iubire? Când ai ce ai visat?
  Oare ce am visat eu?