Gânduri nemernice

 Eram pe plajă. Ochii întinși ca elasticul spre orizont sa prind o linie între albastru și albastru. Părea ceva nemernic să simt. Toți ceilalți simțeau. O briză sau o dorință, cine știe ce simțeau? Eram un nemernic să gândesc, sau mai degrabă să pot gândii aici, pe malul mării. Căutam cu privirea ceva, dar nu eram sigur ce este. Să fie oare gândul de dorință? Mă îndoiesc. De unde împrăștierea asta cu tentacule a gândurilor mele. Se apropie și se îndepărtează în pulsații muribunde ademenitoare, care mă calmează și mă fac să mai stau un pic cu privirea aruncată acolo unde se întâlnesc cele două nuanțe de albastru. Mă simt amețit de gândul care mă moleșește, de lenea intelectuală care mă face să gândesc mai mult, să alunec mai mult printre idei noi și să uit de realitate.

   Și dacă totuși aș scorni o idee care merită să fie scrisă? Ca de exemplu ideea că sunteți toți în imaginația mea, și toți trebuie să dansați în același ritm, să îmi pictați dansul vostru, și să scrieți o melodie care să poată fi filmată.. Prea târziu, deja dansați dansul lasciv al oaselor moarte. Ce poate face diferența în lumea asta a mea? Ambiția de a ieși din ea, ambiția de a fi diferit, ambiția de a trăi altfel. Dar nu sunt cu nimic diferit dacă îmi doresc ceva diferit. Toți își doresc ceva diferit. Cum ies oare din această dilemă? Poate sa fiu diferit de cei care își doresc să fie diferiți, dar să nu fiu la fel cu ceilalți care sunt la fel cu toți ceilalți. Trebuie să fie mulți pești care au înghițit peștele în burta căruia sunt eu. O idee a altcuiva, peste care am dat căutând să nu fiu ca nimeni altcineva. Mă amețește apa asta de pe plaja asta plină de burți de pești care sunt plini de pești. Poate e de la soare. Am să mai privesc o dată linia aceea dintre albastru și albastru...poate eu sunt linia aceea, de neatins, și totuși atât de vizibilă...

Trei

Mercur în vene

și glume în ochi,

Lacuri de sare

curgând peste pat.

Superbele dealuri

cu vârfuri de munte,

Ascund aerul meu,

respirând, urcând greu.

Aștept gândul ferice,

îl arunc printre vârfuri,

Alerg prin al tău suflet,

ascult muzica albă.

Pe sfârșit incredibil

Întind mâinile-n cer.

Am trei vise în aer,

Trei flori din nori.

Pe alocuri, in lacul de ganduri

Pe alocuri ma intreb ce este cu atatea ganduri… Unde ar putea duce? Pe ce planeta?

Nu ar fi ridicol sa mai scriu despre iubire? Nu ar fi ridicol sa scriu despre filozofie? Ba da… scriam o data de mult despre asa ceva. Acum o sa scriu pentru mine… ganduri inventate, morti imaginate si crime interioare pe care nimeni nu le va mai putea explica mai bine decat mine.

 De ce ma simt jenat de un compliment pe care il fac unei fete frumoase, o icoana de frumusete, seaca de substanta, seaca de tot ce poate sa iti miste o placere interioara. Dar de ce oare imi simt asa jenat fiecare pas pe care il fac, de ce ma mai intorc la trairile alea de copil vechi si fara rost… Iti ajunge oare o viata sa uiti cum ai fost crescut? Sa uiti toate elementele care de definesc pana in punctul respectiv? Credinta si sablonul care te-a crescut este un element care ne defineste, care ne face sa nu ne pierdem speranta, sa visam.

   Ce rau e visul…cel mai rau… Acum visez ca o sa imi scrie ceva…o ea… Acum visez ca o sa imi scrie un mesaj scurt prin care in mintea ei sa se fi nascut speranta, curiozitatea, dorinta de a stii mai multe. Dar nu va fi asa. Sunt scenarii de om inhibat cu substante care te fac sa visezi, sa nu it poti controla mintea si sa deformezi realitatea asa cum iti doresti. Am asteptat…si a raspuns cu un zambet…o victorie partiala care imi alimenteaza visul…atat de putin care da nastere la atat de mult.

   In fiecare clipa incerc sa ma linistesc. Pe marginea oricarei idei ma prabusesc. Azi ma gaseam luptand cu ce simt, cu greu, cu avant. Ma simteam ca un luptator dezarmat care nu stie ce sa faca cu el ca sa supravietuiasca in timpul luptei cu sine.

   Am gasit inca o explicatie despre femeie. Femeia este indecisa constant, un duel miscator si continuu, un razboi intre doua parti. Femeia este apropiata de viata, de cursul ei, de realitate, este una cu ea. Are clipe cand uita aceste elemente, si anume atunci cand este indragostita sau isi doreste un copil. Timpul nu iarta, ,nu se leaga de vise, si realitatea este rapida, decisa si acum. Femeia este la fel definita. Femeia este umbra trecerii timpului, se misca odata cu el, se muleaza pe el, trage dupa ea barbatul din taramul nemuririi si al viselor, cu picioarele pe pamant. Unii dintre ei reusesc sa faca trecerea prin iubire, dar se trezesc de partea cealalta alaturi de un monstru, sau alaturi de un inger, dupa noroc. Majoritatea au parte de inger si demon in acelasi loc.

   Si fiecare clipa o poti petrece fascinat de femeie, ingropat cu piciorul in pamant si fara sa iti mai simti aripile pe care cineva ti le-a dat prima data, cand te-ai nascut. Cei rau refuza contemplatul femeii, dar nu duc bine pe Pamant. Sunt visatori cu ochii deschisi, sunt “respinsi” ai societatii.

   Azi ai stat cu privirea in gol, ai stat si te-ai gandit in o secunda cat ai fi gandit in mii de ani. Ai contemplat toata ziua in gandul tau nemultumirea de a nu trai bine, nemultumirea de a pierde timpul, in timp ce pierzi fara sa vrei timpul. 

Pisica albă

Inima îmblânzită de tine,

Răstignită pe valea suspinelor terestre,

O macin larg.

Am aflat imposibilul,

Din posibil de vis,

Când gândul tău mă privește o clipă,

Când inima ta irosește o bătaie,

Când lumina din ochii mei intră în tine,

Doar pentru mine.

O nouă cărămidă de negru pământ,

Pe zidul transparent, deja știut,

Am pus, devreme nespus.

Odă

Am atins panglica ta aurie de fin și moale șir de parfum feminin. Aș vrea să pot deschide porțile vechi. Par neputincios în fața dorințelor mele inexistente. Tu îmi aduci aminte cum se face, cum să trăiesc tot timpul sentimente și trăiri noi. Tu îmi răscolești secunda și frământarea din trup cu un colț din firul tău de păr, cu un mic dans de bucurie, cu o mică surpriză strălucitoare din ochiul tău jucăuș. Sunt curios cum îmi cade capul în brațele tale, plin de oboseală și tristețe, și cum îl voi ridica fericit și plin de viață. Unde ai magia ta pentru mine?

   Îmi vine să îmi sparg timpul viitor de asfaltul tare, ca să îmi împrăștii miile de vise în colțuri și lacuri obtuze, pline de confuzie și molecule moarte de regret.  Vreau să șterg totul, să nu mai mă târăsc in norul de tensiune și obscuritate, în locurile cu gânduri strânse cu ușa și fixate pe podea cu orele. Vreau să limpezesc realitatea vieții de rădăcinile de oboseală din sângele pulsat în mintea mea.

     Pe placul tău am fost construit. Pe plăcerea ta îmi construiesc palidul cântec. Numai tu mă luminezi, și nu mai am timp să simt doar fericirea din ochii tăi. Ochii tăi, plini de lumina dansului furtunos al mării mă duc acolo, în locul pe care ei îl numesc Rai. Ei nu știu ce e Raiul. Eu am fost de atâtea ori pierdut în Rai, cu ochii în ochii tăi, cu lacrima ta de fericire și bucurie pierdută în câmpul meu plin de liniștită bătălie.

    Odă din Rai ruptă, o scriu, o rup și semnez cu furtuna plăcerii de a mă pierde în timpul tău.

Somn uşor

Picătura de ploaie deschide,

Ochi fără vise, suflet pierdut.

Pe malul cu gânduri, alunec, desculţ

Şi mâine, cu schiuri, de lemne şi munţi.

Mă pierd printre vârfuri de zbor şi năluci.

Ai alb în privire, fără soare şi nopţi,

Palida noapte mă face un mut.

În labirintul acesta sunt poarta şi visul,

Pe care albul din privire mă vrea la ieşire.

Gust din gând cu unt de plăcere,

Şi dor fără margini culeg peste tine.

Ai aer în suflet, respirându-mă bine,

Mai des, mai adânc, cu totul trăgând,

Oxigenul din mine.

Braţele lungi, ca sfori împletite,

Te ţin prizonieră pe pieptul din mine.

Am gândul pe buzele tale, flori palide, noaptea,

Şi somn printre gânduri, vreau doar cu tine.

Cărămizi doborâte

Şi tu simţi tristeţea? Şi tu eşti în marea de oameni care se zbat în zmoală, ca într-un cazan, să fie primii, să supravieţuiască încă o zi, să scoată capul din nămol, să privească lumina.
 Şi tu ai gânduri cum că totul pare atât de inutil, că toţi suntem doar umbre şi praf, că nu are rost să încetinim timpul cu nervii noştri încordaţi în interiorul propriei noastre lumi?
  Dacă eşti conştient tot timpul de realitatea clipei, cu lipsă de dorinţă de a te distra, cu cerul mai mult gri decât albastru, atunci îţi trebuie o pastilă de adrenalină.
    Dar care ar fi rostul? Mai bine doborâm cărămizile din zidul ăsta.