Din ploaie

    Îţi aduci aminte când ploaia asta nebună era parte din lacrimile tale nebune şi pline de durere? Nu vedeam nimic azi de ele, dar îmi dădeam seama că nu sunt lacrimi de tristeţe, sunt lacrimi de fericire. Când ai plâns ultima dată de fericire? Când te-ai aşezat cu lacrimi în ochi, cu privirea blocată în tavan, în amintirea unei întâlniri nebune cu fericirea. A plouat azi, fericirea te-a învăluit şi ochii tăi au rămas în vis, fixaţi în tavan.

    Apa de pe jos părea imposibilă, ca un pârâu defect, care îmi ridica picioarele, mă uda de jos în sus şi de sus în jos, ca sub o cascadă rece şi puţin calmantă. Părul meu era un acoperiş plin de găuri, prin care treceau lacrimile tale de fercire.

     Aici în locul ăsta, timpul se pierde în părul tău, părul tău e ud de lacrimile tale de fericire pe care le-am adus de afară, apa se scurge în sărutul nostru, pe fruntea ta, pe ochii tai, şi eu îmi câştig fericirea din fericirea pe care o am în braţe.

     -De ce tremuri? Ochii tăi întreabă corpul meu de ce par că sunt într-un tremur nebun de frig, sau parcă am frisoane de boală nebună.

     Respir adânc şi realizez că de ceva timp nu mai ştiu ce face corpul meu, în ce stare este, nu mai comunică nimic cu mine. Sunt pierdut în tine. Chiar aşa de grav poate fi încât simţi tot, simţi ce nu simt eu. Continui să te sărut, pe gâtul cu aromă de flori din noapte, pe obrazul adâncit şi moale, pe umărul nevisat şi golaş. Îmi dau seama ce se întâmplă. Îmi dau seama cine îmi sabota trupul, cine mă făcea să nu mai ştiu în ce stare este.

      -Nu tremur, am spus scurt. Este inima mea cea care bate prea puternic. Şi chiar era adevărat, inima îmi mişca pieptul, pieptul îmi mişca umerii, umerii îmi mişcau mâinile...mă făcea să tremur fără să pot controla nimic. Am respirat. Te-am sărutat şi ţi-am desfăcut strânsorile care îţi legau pieptul. Nu îmi pasă dacî tremur acum, mă voi liniştii după ce voi gusta tot trupul tău, după ce voi curge prin venele tale, după ce voi fi soarbe aerul din pieptul tău şi nu ţi-l voi mai da înapoi. Atunci mă voi linişti, pentru o clipă, pentru o secundă.

      Udeala de afară era lacrimi peste noi. Am adus fericirea şi am primit fericire. Ochii tăi priveau în sufletul meu, mă certau că plec, mă opreau în loc. Nu îmi ceri mult, un vis, o noapte de vis... de ce doar una? Dar fericirea mea de acum nu mă mai lasă să mă întreb nimic, decât un lucru...visez?

    Sper să nu mă trezesc din visul ăsta...poate o să mă trezesc doar să opresc alarma la ceas...Timpul îmi este prieten acum.

     

Poate am visat

-                               - Cineva mi-a deschis.

    Uşa de la intrare îmi fusese deschisă de cineva necunoscut. Am intrat fără ezitare. Părea din ce în ce mai mult că este visul meu cel bun, nu acele mici corecturi necunoscute pe care încercasem să le las în ceaţa imprevizibilului. A apărut ea, semăna cu visul, semăna cu acel element plin de surprize pe care nu îl luasem în calcul. Am ridicat privirea şi am privit o secundă ochii ei surprinşi. Îmi spusesem că nu o să scot nici un cuvânt şi o voi săruta direct, la prima noastră întîlnire. Am apucat să spun deja “cineva mi-a deschis…” dar cu cât trecea secundă după secundă realizam că erau cuvinte atât de potrivite pentru ce va urma.

   Am luat-o în braţe, uşor, simşind mişcarea în reluare, m-am apropiat de ea, de obrazul ei, am ezitat o secundă, echivalentul unei întrebări lungi şi realiste. Am primit răspunsul în căldura trupului ei apropiat. Buzele ei s-au apropiat de ale mele, ca doi magneţi, ca două fructe dornice de a fi jerfite pentru plăcere şi fericire. Sărutul a început, direct, vulcanic, plin de pasiune şi rupt din cel mai adânc colţ al Raiului.

    Am pierdut mulţi prieteni atunci, prietenul meu Timpul care m-a părăsit complet, neştiind unde este şi neştiind ce pune la cale. Secundele nu le mai găseam, nu mai ştiam unde sunt. Prietenul meu Spaţiu nu mai era lângă mine, lăsându-mă fără pic de orientare în acel moment critic al existenţei mele. Mă simţeam singur, captiv în bătăile inimii nebune şi visând că am buzele ei în buzele mele.

-                                 - Ce îmi faci tu mie?

     Cred că asta m-a întrebat. Cred că asta am auzit printre săruturi, printre mângâieri ale gâtului ei perfect şi moale, printre bătăile mele explozive din piept. Ce îţi fac eu ţie? Îmi răsuna în minte…des, din ce în ce mai des. Ce îmi facu tu mie? Acelaşi lucru aş fi putut eu să întreb. Nu pot opri bătaile astea nebune. Nu pot să mă opresc.

   Am văzut cum zboară, cu mijlocul strâns într-o îmbrăţişare ca un inel. Credeam pentru o secundă că zboară strâns lipită de buzele mele, că se ridică pentru asta, dar m-am înşelat. Eu mă ridicam după buzele ei pentru că trupul ei mă înconjura cu picioarele, cu totul. Am văzut tremurul ei, sau poate era în continuare sângele meu din ochi, care îmi pulsa prin vene nebun.

   De când am zărit-o am observat decolteu ei, sânii perfecţi, desfăcuţi, invitându-mă. Îi ignoresem până ce au răsărit în ochii mei zguduiţi. Nu m-am putut abţine să nu îi sărut, uşor, pe moliciunea lor care sfida privirea lumii. Fiecare din ei avea alt gust, altă moliciune, altă bucurie pe care puteau să o provoace.

   Trebuia să plece. Prietenii mei se întorseseră şi mă băteau pe umăr. Timpul şi Spaţiul mă enervau cu secundele care începusem să le aud şi cu locul în care mă aflam. Plecaţi voi, nu ea.

    A plecat, cu privirea strânsă în zâmbet de fericire. Miros a ea acum, cred. Nu mai îmi aduc aminte ce făceam acolo, în camera aia. Poate ca visasem iar.

Opt culcat

    Ai văzut ce furtună? Câte cuvinte se pot înghesui pe singură secundă... Săraca secundă. Complicaţii peste complicaţii, gânduri retorice, întrebări din vis combinate cu cele din realitate. Ai vazut ce furtună?

    Ce ştiu eu? E o femeie frumoasă. Aş da orice să ştiu de unde este aceea tristeţe, de unde este acea seriozitate de pe chipul ei.

    -Bună.

   Am îndrăznit să încep tot, cu un cuvânt. Nu mă aşteptam la nimic, dar doream ceva. Tristeţea ei mi se întipărise în minte, şi îmi doream atât de mult să văd un zâmbet de fericire încât aş face aproape orice. Am deschis o conversaţie, o carte, o noua imagine a ei. Nu credeam că există acea cameră de vise şi că există acolo loc pentru un gând al meu, cu mine.

    Ne plimbam prin parcul acela verde şi plin de lume. Copii se jucau în jurul nostru, verdeaţa ne zâmbea, ochii ei mă doreau. Am furat mâna ei şi am tras după mine visele într-un colţ ferit de lume, un colţ acoperit de verde şi linşte.

   Am sărutat buzele moi, am căutat emoţia mea în tremurul ei. Părul ei acoperea gropiţa din obraz. Am sărutat gropiţa. Am lăsat mâinile să o exploreze ca pe un teritoriu nou, necartografiat. Eram lacom de ea, şi curios să îi simt inima, sânul în mâna mea.

   Cum e oare sa iubeşti? Poate o să aflăm împreună de mai multe ori, de infinit de ori.

   Pădurea nu mai e verde, e colorată de tine, de copilul din mine şi de visul ăsta, colorată cu culori infinite.